Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

184
9.5. Televiziunea, noul simbol al statutului social
Mass media şi societatea
Un fenomen fără precedent în istoria mijloacelor de comunicare în masă are loc
în deceniul şase pe tărâm american şi nu numai: răspândirea televiziunii. În 1948,
existau mai puţin de 100.000 de televizoare în căminele americanilor, pentru ca,
doar peste un an, numărul lor să ajungă la 1 milion, iar în 1959 la 50 de milioane.
Ceea ce însemna că procentul celor care au televizor a crescut, în doar zece ani, de
la 6% la 88%.
Adoptarea televiziunii ar fi fost încă şi mai rapidă, apreciază unii autori, dacă nu
ar fi intervenit cel de-al Doilea Război Mondial. Războiul a încetinit cercetările privind
perfecţionarea noii tehnologii, precum şi preocupările de natură comercială de
a transforma produsul într-unul de masă. Capacităţile de producţie existente au fost
folosite aproape în exclusivitate pentru fabricarea de staţii şi echipamente radio,
deoarece acestea aveau o importanţă strategică, puteau fi folosite pentru a difuza
mesajele propagandistice şi pentru a contracara propaganda adversă. Cu toate acestea,
cercetările efectuate în timpul războiului în ceea ce priveşte comunicaţiile au
putut fi transferate, după aceea, şi în sfera televiziunii, ceea ce a dus la îmbunătăţiri
semnificative şi rapide ale tehnologiei şi aparaturii TV. În plus, după război, Statele
Unite intră într-o perioadă de creştere economică fără precedent, care va dura aproape
două decenii. Restricţiile impuse populaţiei americane pe perioada războiului produceau
acum reacţia inversă: exista o febră a cumpărăturilor, mai ales în ceea ce priveşte
produsele de folosinţă îndelungată, febră întreţinută şi de puterea de cumpărare în
creştere. În această perioadă, a avea televizor devine un simbol al statutului social.
Se spune chiar că, în unele cazuri, dorinţa de a fi recunoscut drept proprietar de televizor
era atât de puternică, încât americanii cumpărau şi instalau pe acoperişul casei
antene de televiziune în mod ostentativ, cu mult înainte de a avea un aparat propriu-zis
(M. L. DeFleur, S. Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, p. 118).
Cum am arătat, în jurul anului 1960, numărul americanilor care aveau cel puţin un
televizor în casă se ridicase la 50 de milioane. Televizoarele se găseau mai ales în familiile
cu copii, iar pentru aceştia televiziunea tinde să devină principala formă de
divertisment. Se ştia foarte puţin în legătură cu posibilele efecte ale televiziunii asupra
copiilor. Ritmul spectaculos de pătrundere a televiziunii în viaţa cotidiană naşte
îngrijorare printre părinţi şi profesori, pe fondul temerii mai vechi, încetăţenite la nivelul
simţului comun, că mass media sunt atotputernice şi au efecte nocive. Iată întrebările
care reveneau cu insistenţă: televiziunea afectează dezvoltarea intelectuală
normală a copiilor, le distruge creativitatea, încurajează delincvenţa juvenilă?
Cercetările efectuate nu păreau să liniştească îngrijorările părinţilor şi educatorilor.
Un studiu din 1951 relevase că multe dintre programele TV difuzate în 4 oraşe
americane se concentrau pe filme de groază sau care aveau ca subiect delincvenţa,
ceea ce, pentru momentul respectiv, părea enorm. Alte studii arătaseră că televizorul
afectează timpul de joacă, timpul pe care copiii îl petrec pentru activităţi
casnice, timpul pe care îl alocă radioului, cinematografului sau cărţilor. Devenea