Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

Puterea a patra sau puterea dominantă?
De ce nu a atras atenţia mai din vreme această formulare surprinzător de
modernă? Nu putem spune că nu a fost cunoscută, nici că a fost deliberat neglijată.
Mai degrabă, criticii au considerat că plasarea presei imediat după puterile statului
este onorantă, un gen de ridicare în rang. Nici presei ca atare nu i-a displăcut
această poziţionare, totuşi seducătoare. Cu timpul, a devenit din ce în ce mai vizibil
că media şi-au adăugat noi funcţii, noi atribuţii, că însăşi amplasarea, diversitatea,
am spune omniprezenţa lor le conferă un nou statut. De aceea, ni se pare fundamental
să regândim noua putere a media desprinzându-ne de formula tradiţională:
„a patra putere în stat“.
Orice ezitare sau amânare nu face decât să întârzie operaţia atât de necesară
privind identificarea sferelor reale de influenţă ale media, tendinţele în evoluţia
comunicării de masă, problemele reale, ca şi particularităţile noii puteri. Altminteri,
vom stărui într-o paradigmă explicativă care nu mai are ce oferi şi ne forţează să
măsurăm o evoluţie proprie unor secole apuse.
13.5. Puterea adulteră
Dacă o vom menţine în această serie, presa ca „a patra putere“ îşi va releva curând
alte slăbiciuni, în comparaţie cu celelalte trei. Să-l ascultăm pe Jean-François
Revel, care dezvoltă o abordare coerentă şi greu de contrazis. „Rolul de supraveghetor,
de judecător şi chiar de inchizitor al puterii – rol care i se atribuie presei,
absolut salubru şi necesar, ar constitui, după ea, un soi de magistratură. Şi deci, ca
în orice magistratură, ea trebuie înconjurată de garanţii de competenţă şi imparţialitate.
Or, «a patra putere» sau «contraputerea» nu este decât o putere de fapt. Ea nu
are substanţă constituţională, are cel mult puterea derivată din dreptul oricărui
cetăţean de a spune şi de a scrie tot ce doreşte. În vreme ce contraputerile celelalte,
cea judiciară şi cea legislativă, sunt prin ele însele nişte puteri, recrutându-şi
membrii conform unor criterii de reprezentativitate, de competenţă sau moralitate
definite prin Constituţie, prin legi sau regulamente, ziaristica nu are nici un fel de
condiţionare de acest gen“ (Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, p. 240).
Presa s-a construit pe sine folosind acest drept fundamental – dreptul la expresie.
Ea şi-a câştigat dreptul de a organiza principalul itinerar al libertăţii de
expresie. Nu este singurul, dar, indiscutabil, este de cel mai mare prestigiu şi de cel
mai mare succes. Ea nu s-a organizat şi nici nu s-a lăsat organizată – fie şi în lumina
unor prescripţii constituţionale – ci s-a îngrijit de probabil cea mai importantă
sursă a puterii – informaţia – şi de traseul pe care aceasta să circule. Legitimitatea
ei vine de la public, nu neapărat de la concordanţa cu prevederi oficiale. Reglementări
legale care să-i întemeieze şi să-i structureze activitatea sunt puţine şi se
referă mai ales la neîngrădirea dreptului la opinie. Din acest punct de vedere, presa
nu este o putere care să-şi întemeieze demersurile pe texte constituţionale. Şi nici
nu deţine prerogative palpabile care să justifice plasarea ei în rând cu celelalte trei:
255