Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

Puterea a patra sau puterea dominantă?
asigura fiecărei puteri o contraputere, de a garanta echilibrul şi de a preveni
excesul.
Presa, ca „puterea a patra“, venea după cele trei. De ce autorii acestei perioade
au numit presa „putere“ şi de ce au plasat-o pe locul al patrulea? Ei nu au făcut
decât să dea o expresie fericită unei realităţi evidente. Cum am mai arătat, Revoluţia
Franceză a prilejuit una dintre cele mai spectaculoase afirmări ale presei. În
vâltoarea Revoluţiei au apărut mii de publicaţii, iar mişcarea de masă, răsturnarea
absolutismului şi a instituţiilor sale simbol nu pot fi concepute fără prezenţa presei,
fără fraternizarea pe care a prilejuit-o aceasta. Moment culminant în afirmarea
presei, Revoluţia Franceză a consacrat într-un anume fel rolul de putere a cuvântului
tipărit. Formula „a patra putere“ era o recunoaştere a acestei realităţi.
Nu putem, în acest context, să nu menţionăm un alt aspect de ordin istoric, dar
care are contribuţia lui la naşterea şi, apoi, la impunerea formulei de care vorbim.
Presa s-a afirmat în dispută cu puterea, în dispută mai ales cu simbolul acesteia –
puterea executivă. Istoria presei este istoria acestei lupte. Secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea sunt marcate de această istovitoare dispută, desfăşurată cu intensitate
maximă şi cu rezultate semnificative în Marea Britanie – apoi în America şi, mai
târziu, pe continent. Libertatea presei este văzută ca o expresie a drepturilor cetăţenilor,
ca o condiţie a bunei guvernări. Ea măreşte şansele deciziilor corecte, ca o
premisă a atingerii şi a impunerii adevărului („istoria geme de adevăruri suprimate“,
J. Keane, Mass media şi democraţia, p. 35). Presa a câştigat această luptă, a
câştigat dreptul de a publica, fără constrângeri, opinii, abordări, informaţii dintre
cele mai diverse. Această luptă a asociat presa cu puterea, cu puterile sistematizate
de către Montesquieu. Ea a fost plasată pe următorul loc, după cele trei.
Această poziţie face din presă un gen de contraputere a celorlalte forme de
putere. „Un câine de pază“, cum s-a spus. În acelaşi timp, acest loc plasează presa
într-o serie cu care, neîndoielnic, are legături (rolul presei de supraveghetor, de câine
de pază, de critic al puterii nu va dispărea niciodată), dar care nu ne mai permite
să înţelegem şi alte dimensiuni extrem de importante ale puterii presei în lumea de
astăzi.
13.3. Media – singura putere fără contraputere
Există unele interpretări de dată recentă care sesizează cu acuitate că în sfera
„puterilor“ societăţii contemporane au avut loc prefaceri spectaculoase. Că nu mai
putem opera cu imaginea puterilor fixată de către Montesquieu. În mod firesc, se
încearcă să se construiască alte ierarhii, care să reflecte cu mai mare fidelitate noile
raporturi dintre actualele puteri ale spaţiului public.
Chiar dacă pare mult depărtată de abordarea clasică, interpretarea propusă de
Michel Rocard face, totuşi, parte din aceeaşi familie interpretativă: putere – contraputere.
Să-l ascultăm pe „socialistul singuratic“, cum îl numeşte Bogdan Ghiu:
253