Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

256
Mass media şi societatea
ea nu arestează, nu dă amenzi, nu privează de libertate etc. Dacă judecăm strict prin
prisma modelului celorlalte trei puteri, presa ne apare, într-adevăr, ca o „putere
adulteră“, cum o numeşte autorul francez.
În plus, ideea de contraputere îngustează într-un mod greu de acceptat misiunea
şi atribuţiile presei în lumea de astăzi. Că presa supraveghează puterea este adevărat
şi oportun. Dar supravegherea nu înseamnă doar raportarea critică, ci şi susţinerea,
sprijinirea puterii în acele acţiuni, demersuri pe care presa le consideră
justificate şi necesare. Construită prin analogie, formula „a patra putere“ se dovedeşte
nu numai neîncăpătoare, ci poate chiar orienta analiza pe direcţii care nu se
află în concordanţă cu domeniile şi câmpurile unde presa îşi relevă forţa şi influenţa.
Dacă vom continua să rămânem doar la această formulă şi la consecinţa sa
logică – o „contraputere“, atunci nu vom face decât să ne epuizăm în întrebări retorice:
are presa prea multă putere? Are puţină? Cum s-ar putea proceda la o corectare
a lucrurilor? etc. Spunem retorice, pentru că evoluţia efectivă a realităţii a
depăşit de mult un asemenea stadiu.
13.6. Principala vulnerabilitate a media: puterea lor
aparent neîngrădită
Faptul că pledăm pentru abordarea presei într-o viziune mai largă nu înseamnă
că am neglija rolul său de „câine de pază“, de supraveghetor al puterii, rol care se
menţine şi se va menţine cât va exista presa. Dimensiunea aceasta este intrinsecă
funcţiei media. Ea conferă o formă spectaculoasă şi palpabilă puterii presei; îi dă
prilejul să înfrunte puterea adevărată, puterea-putere; îi oferă ocazia de a arăta că
apără interesele cetăţeanului, că le susţine şi le promovează. Forţa şi audienţa
presei se hrănesc mult din exercitarea acestui rol pe care îl îndeplinesc vechile şi
noile media. Atitudinea presei faţă de Războiul din Vietnam şi, mai ales, în scandalul
Watergate au reprezentat momente de vârf în afirmarea misiunii sale de
supraveghere a puterii, aşa cum tematizarea zilnică a acestui rol reprezintă o sursă
indiscutabilă de prestigiu şi de eficienţă practică.
Sunt autori care reproşează supraîngroşarea misiunii presei în această privinţă.
„Presa a ajuns să fie un fel de opoziţie parlamentară permanentă, fără a fi însă
obligată să apere o poziţie anumită sau să sugereze alte căi rezonabile în schimbul
direcţiilor politice pe care le atacă“ (M. J. Robinson şi N. Ornstein, Ce vrea publicul
de la presă?). Este vizibilă iritarea în legătură cu ceea ce se numeşte „luxul de a
fi iresponsabil“, cu voluptatea presei de „a detecta imperfecţiuni“, fără „a-şi bate
capul cu găsirea soluţiilor“.
Primul lucru ce ar trebui relevat este că aceasta este particularitatea demersului
critic practicat de către media, care nu sunt obligate să indice sau să prefigureze
măcar soluţii. Media semnalează, atrag atenţia, nici măcar nu sunt preocupate să
recomande soluţii. Este, în acelaşi timp, adevărat că promovarea unei abordări, fără