Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

Noile media 73
individuală“ cu televizorul. Televiziunea ne captează şi ne supune. Cu cât o emisiune
sau programul în ansamblu exercită o mai mare seducţie, cu atât mai mult
legăturile între membrii unui grup sau chiar ai unei familii se diminuează.
Noul stadiu de evoluţie şi de autoorganizare a tehnicii corespunde cu naşterea a
ceea ce literatura de specialitate numeşte „realitate secundă“, derivată, alcătuită din
reprezentările realităţii de gradul zero. Ea se interpune între noi şi realitatea primă.
Avem numai impresia că discutăm realitatea-realitate; în fond, noi ne raportăm la
mulţimea reprezentărilor despre această realitate pe care tehnologia, în multiplele ei
ipostaze, ni le pune la îndemână. Ceea ce comunicarea transmite este o realitate reprezentată,
secundă, derivată. Abundenţa mijloacelor de comunicare creează impresia
că avem de-a face cu o realitate de gradul zero.
În mod obişnuit, ne raportăm la reprezentări ca la expresii ale unei realităţi
prime, obiective. Într-o epocă dominată de tehnologie, confuzia dintre cele două
lumi s-a produs. Nu numai că lumea reprezentărilor este „lectura“ realităţii făcută
de sistemele tehnologice, dar viaţa reală apare din ce în ce mai puţin în procesul
comunicării. Lumea reprezentată şi lumea exprimată se reunesc într-un întreg,
suspendând diferenţe care apăreau clare în abordarea clasică a comunicării. Ia
naştere un circuit închis al mesajelor, pe care circulă informaţii ce menţin confuzia
între reprezentare şi realitate.
Demn de semnalat, fenomenul este prezent chiar şi acolo unde „muţenia nu-şi
are locul“, în practicile media: „vorbindu-se prea mult, nu se mai spune nimic, iar
prolixitatea […] induce repetiţia vidă, tautologismul. În acest context, orice vorbire
are acelaşi grad de irealitate“ (L. Sfez, O critică a comunicării, p. 79) Comunicarea
de masă alcătuieşte din ce în ce mai vizibil un sistem închis, în care datele exterioare
sunt mai mult autofabricate, în care se pierde orice referenţialitate; într-un
asemenea context, subiectul, atât în ipostaza sa de emiţător, cât şi de receptor,
cunoaşte un proces de disoluţie. Evident că atât emiţătorul cât şi receptorul se
menţin şi par că îşi îndeplinesc rolurile, numai că ei nu mai alcătuiesc decât
momente într-un circuit informaţional, pe care nu-l mai stăpânesc şi căruia nu-i pot
adăuga decât interpretări şi nuanţe puţin semnificative. Procesul comunicării nu ia
în calcul decât simplul du-te-vino al unui dialog fără personaje.
Tipul de examinare a supraabundenţei informaţionale pe care mi-l propune Sfez
este foarte sever, chiar dacă luminează bine riscurile şi aspectele epatante, artificiale
ale procesului. Nu am putea totuşi accepta judecata potrivit căreia, astăzi,
comunicarea nu face decât să reia şi să multiplice percepţiile aceleiaşi realităţi, să le
autonomizeze în cadrul unui circuit tehnologic fără vreo legătură cu realitatea „de
gradul zero“. Funcţia de multiplicare este reală şi ocupă o bună parte a procesului
comunicării (este suficient să ne gândim ce avalanşă de talk show-uri, de discuţii şi
analize prilejuieşte un eveniment important; ele se înlănţuie, se determină una pe
alta şi evenimentul propriu-zis aproape că dispare). Numai că o analiză nouă – şi
procesul comunicării are nevoie de perspective diferite – trebuie să pornească de la
o altă percepţie a realităţii, de la un alt tip de examinare a sa, mai adâncă, poate mai
nuanţată. Deci referenţialul nu dispare în întregime, cum susţine autorul francez, ci