Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

Comunicarea de masă, opinie publică şi propagandă
în acord cu obiectivul actului de influenţare respectiv. Un grad de certitudine în
această privinţă nu poate fi atins dacă „opinia publică este liberă“. Despre rezultate
obţinute în urma unei campanii de scurtă durată nu poate fi vorba pentru că, în
acest caz, indivizii îşi dau seama că este „o acţiune de propagandă“ şi pot avea
reacţii contrare sau, oricum, imprevizibile. Pentru a reduce riscul de imprevizibilitate,
este nevoie de o acţiune îndelungată care să creeze (ori să consolideze) mituri,
credinţe, convingeri profunde, în măsură să zăgăzuiască opinia, să o direcţioneze.
În felul acesta, propaganda devine o acţiune de „învăţare a unor noi reacţii“, un
demers care predispune la acţiune.
Îşi poate propune actul de persuasiune să atingă asemenea performanţă de a
„învăţa reacţii“? Fiecare persoană reprezintă o structură complexă de motivaţii şi
interese. Ar fi iluzoriu să considerăm că activitatea de influenţare poate asigura
învăţarea reacţiilor dorite la un moment dat. Ceea ce poate face demersul educativ
este cultivarea unor „reacţii pregătitoare ale acţiunii“, un fond atitudinal care să
predispună la acţiune.
5.13. O tehnică beneficiind de dezvoltarea tehnicilor moderne
În încheierea lucrării sale Histoire de la propagande, Ellul ne prezintă succint o
sinteză privind „caracteristicile noii propagande“. Menţionăm că este vorba despre
concluziile unei analize asupra istoriei acestui domeniu. Analiză care se opreşte,
deliberat, la Primul Război Mondial. Gestul este de o delicateţe care merită reţinută:
„pentru a nu dubla analiza lui M. Domenach care începe cu studiul propagandei
leniniste şi continuă cu formele succesive specifice epocii contemporane“ (Histoire
de la propagande, „Introduction“, p. 6).
Dintre caracteristicile relevate de Jacques Ellul am insista doar asupra câtorva.
a) Propaganda este un instrument marcat de tehnicitatea sa în dublu sens: prin
folosirea mijloacelor tehnice din ce în ce mai abundente şi, în acelaşi timp, prin
transformarea sa într-o tehnică propriu-zisă. Demersul propagandistic va fi marcat
de autorul/autorii săi, dar tendinţa generală este de a reduce partea de subiectivitate,
de a întemeia totul pe date precise, exacte; tendinţa – spune Ellul – este de a alcătui
un ansamblu unitar de mijloace, care poate fi folosit de către oricine în virtutea
faptului că a deprins utilizarea sa (Histoire de la propagande, p. 124).
b) Propaganda nu mai urmăreşte să influenţeze persoane cu poziţii influente sau
o elită guvernamentală; ea caută să modifice opinia publică în ansamblul său şi să
obţină comportamente de masă (Histoire de la propagande, p. 124). Actul de
influenţare nu are cum să facă abstracţie de masă şi masificare: evoluţia globală a
societăţii cunoaşte procese de masificare din ce în ce mai vizibile; în acelaşi timp,
s-au diversificat enorm mijloacele de comunicare în masă.
c) În sfârşit, propaganda nu se încheie în momentul în care un obiectiv a fost
atins. Ea este permanentă şi, dacă se poate, fără nici un fel de întreruperi şi pauze.
Propaganda care să ia forma unor campanii ocazionale pur şi simplu nu mai
113