Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

Apariţia unui nou câmp al comunicării: comunicarea de masă
Am insistat asupra acestei distincţii pentru a releva că, şi în domeniul comunicării,
ştiinţa începe o dată cu testarea, deci cu demonstrarea unei ipoteze. Ideea
lui Tarde este sclipitoare. Mulţi analişti spun că Tarde a înţeles mai bine fluxul
comunicării în doi paşi, într-o manieră mai largă chiar decât cea pe care ne-o
propune Lazarsfeld. Numai că Lazarsfeld şi-a demonstrat ipoteza. Tarde numai a
intuit-o.
În felul acesta, ne explicăm de ce teoria comunicării de masă a apărut şi s-a
dezvoltat pe pământ american, de ce este, într-o măsură izbitor de mare, un produs
american. De la început, cercetătorii americani au înţeles să-şi întemeieze aserţiunile
pe experimente, să probeze corelaţiile despre care vorbesc. Europenii, cu propensiunea
tradiţională spre eseu, meditaţie, deducţie, au afirmat lucruri interesante şi în
domeniul comunicării; numai că, în absenţa testării, accesul pe poarta ştiinţei
propriu-zise s-a produs mult mai rar (autoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann
este o excepţie fericită). Au fost gânditori europeni eminenţi (Kurt Lewin, Paul
Lazarsfeld, Theodor Adorno), dar ei au „produs ştiinţă“ tot pe tărâm american (după
ce au emigrat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), asimilând şi identificându-se
cu vocaţia americană a experimentării, a testării, a lucrului aplicat şi riguros.
Această situaţie a generat o dezbatere vie în legătură cu predecesorii şi fondatorii
studiului comunicării. Cine sunt fondatorii, cei care au vorbit în mod de sine
stătător despre comunicare, cei care, păstrându-şi domeniul lor de specializare
iniţială – psihologi, sociologi, lingvişti –, au desfăşurat cercetări de mare interes pe
tărâmul comunicării, după care s-au retras în câmpul specialităţii care i-a consacrat?
Mai ales pe un asemenea tărâm gingaş, unde intervin filiaţii, afinităţi culturale,
opiniile sunt diverse. Bernard Berelson, de pildă, vorbeşte despre „cei patru
fondatori ai studiului comunicării“ (Berelson, 1959), pentru ca Wilbur Schramm să
consacre interpretarea într-o formulare memorabilă: „Astfel, în anii ’30 şi ’40 au
apărut patru giganţi adevăraţi proveniţi din ştiinţele sociale ca specialişti în
comunicarea umană. Adolf Hitler – nu îi mulţumim, pentru că a făcut-o fără să-şi
dea seama – ne-a dat doi dintre ei: Paul Lazarsfeld şi Kurt Lewin. Robert Maynard
Hutchins ∗ – nu îi mulţumim, pentru că nu a întrezărit o astfel de contribuţie – ni l-a
dat pe cel de-al treilea, Harold Lasswell. Iar armata SUA, probabil chiar spre
propria surprindere, ni l-a dat pe cel de-al patrulea, luându-l pe cel mai talentat
psiholog experimental din ţară şi dându-i în timpul războiului responsabilităţi care
l-au făcut să-şi consacre tot restul vieţii studiului comunicării. Acesta este Carl
Hovland“ (W. Schramm, „There Were Giants in the Earth These Days“, în P. Dobrescu,
„Aisbergul comunicării“, p. 49).
Pentru Everett Rogers, mitul celor patru fondatori reprezintă o suprasimplificare
a istoriei comunicării, deoarece nu face diferenţa între predecesori şi fondatori. În
concepţia sa, Gabriel Tarde, Georg Simmel, Robert Ezra Park, George Herbert
∗ Rector al Universităţii din Chicago; a avut o relaţie încordată cu Lasswell, care părăseşte, se
pare din această cauză, universitatea – n. n.
77