Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

238
Mass media şi societatea
fenomen, de aliniere, în ultimul moment, la partidul despre care se credea că va fi
câştigător, de data aceasta Partidul Social Democrat.
12.5. Cine vorbeşte şi cine păstrează tăcerea?
Autoarea începuse să fie interesată de fenomen încă din anii ’60, începutul anilor
’70, perioadă marcată, şi în Germania Federală, de turbulenţe în rândul tinerilor.
În acest sens, relatează o scenă din acei ani care îi atrage atenţia asupra presiunii pe
care o exercită aprobarea sau dezaprobarea celorlalţi. Într-o zi, se întâlneşte pe hol
cu o studentă care purta o insignă cu însemne creştin-democrate. Întrebată fiind dacă
este o susţinătoare a acestui partid, studenta răspunde că poartă insigna doar ca să
vadă cum se simte. Câteva zile mai târziu şi-a scos-o, pentru că se simţea oribil.
Pornind de la acest moment, considerat reprezentativ, precum şi de la alte semnale
asemănătoare, autoarea ajunge la concluzia că era posibil ca numărul celor care
îi susţin pe creştin-democraţi să fie egal cu numărul celor care îi susţin pe social-democraţi,
dar cele două grupuri se diferenţiază clar în ceea ce priveşte disponibilitatea
de a-şi exprima şi susţine public simpatiile politice, entuziasmul şi energia cu
care îşi exprimau în public convingerile politice. În acei ani, numai însemnele
social-democrate erau purtate în public, cei care credeau în politica de deschidere
către Est, susţinută de social-democraţi începeau să fie convinşi că au dreptate, că
părerile lor vor fi, într-un sfârşit, adoptate de toată lumea. Prin urmare, se exprimau
liber, erau încrezători în ceea ce afirmau, îşi apărau public punctul de vedere. Cei
care nu erau de acord cu această politică de deschidere faţă de RDG se simţeau
lăsaţi pe dinafară, începeau să se retragă din spaţiul public, să păstreze tăcerea. De
aceea, opinia care primea sprijin deschis/public începea să pară mai puternică decât
cea care nu beneficia de un astfel de sprijin. Era vorba de un fenomen care începea
să se autoîntreţină, un fenomen de spiralare, în sensul că cei care împărtăşeau opinia
verbalizată în public se simţeau, la rândul lor, încurajaţi să se exprime public, în
timp ce ceilalţi se simţeau din ce în ce mai izolaţi şi păstrau tăcerea.
După cum arătaseră atât alegerile din 1965, cât şi cele din 1972, spirala tăcerii
nu echivalează cu o schimbare a intenţiilor de vot. În ambele cazuri, intenţiile de
vot au rămas relativ stabile, iar schimbarea lor cu foarte puţin timp înainte de
votare s-a datorat perceperii climatului opiniei şi adaptării comportamentului de vot
la acest climat al opiniei.
Descoperirea lui Neumann confirmă, cel puţin parţial, perspectiva lui Lazarsfeld
despre o ierarhie a stabilităţii, ierarhie în care intenţiile de vot ocupă prima poziţie,
fiind cel mai puţin afectate de întâlnirea cu experienţe, observaţii, informaţii
şi opinii noi. Ce aduce nou Neumann este constatarea faptului că, în ciuda stabilităţii
intenţiei de vot, climatul opiniei, a cărui expresie perfectă îl constituie aşteptările
cu privire la câştigător, îşi pune amprenta, în cele din urmă, asupra rezultatului
electoral. Lazarsfeld detectase şi el ceva asemănător, un fenomen pe care îl