Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

11. Media cultivă opinii
aşa cum un agricultor cultivă pământul
11.1. Hegemonia televiziunii:
imaginea convingătoare îneacă orice cuvânt
Ceva cu totul nou are loc: până acum, cercetătorii căutau să identifice efectele,
impactul media în ansamblul lor. În ultimele decenii, în cadrul mijloacelor de
comunicare în masă, televiziunea capătă un rol aşa de important, încât, într-un
anume fel, le eclipsează pe celelalte. Se vorbeşte despre mass media, dar, în fond,
se are în vedere televiziunea, regina mijloacelor de comunicare în masă. Nu este de
mirare că mulţi cercetători îşi focalizează cu predilecţie eforturile pe acest omniprezent
şi atât de seducător mijloc de informare.
Nou este şi altceva. Teoriile şi ipotezele explicative nu mai apar în efortul de a
descifra impactul, influenţele televiziunii. Obiectivele demersului de cercetare sunt
alcătuite din ascensiunea televiziunii ca atare şi posibilele sale consecinţe. În
procesul de investigare şi de înţelegere a acestui atotputernic mijloc de informare
apar şi se conturează noi interpretări, se prefigurează teorii care dobândesc valoare
de sine stătătoare în planul comunicării propriu-zise. Aşa ia naştere teoria cultivării.
În noul context, considerăm potrivit ca, înainte de a trata noua teorie, să insistăm
puţin asupra televiziunii, ca prezenţă culturală atât de semnificativă în spaţiul
public. Studiile dedicate televiziunii recunosc, aproape invariabil, că, aproximativ
de la începutul anilor ’80, comunicarea mediatică a cunoscut transformări esenţiale,
ca urmare a hegemoniei televiziunii, ceea ce a impus celorlalte media să se redefinească
în raport cu acest nou mijloc de comunicare. Televiziunea este „efemeră,
episodică, concretă, particulară, dramatică“ (J. Fiske, J. Hartley, Reading Television,
p. 15), trăsături pe care tinde să le impună celorlalte media. Din anii ’80,
televiziunea este cea care dă tonul, cea care fixează priorităţile.
Televiziunea impune o dictatură a momentului (a actualităţii reprezentate prin
momentele ei distincte), care poate fi privită sub mai multe aspecte. În primul rând,
este vorba despre accelerarea timpului de transmisie, astfel încât el să se apropie
cât mai mult de timpul real. Fenomenul nu este în totalitate nou. Încă din secolul al
XIX-lea, ziarul a operat o primă formă de sincronizare a relatării cu momentul