Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

242
Mass media şi societatea
funcţie de criterii demografice: bărbaţii discută mai mult decât femeile, mai ales pe
probleme controversate, tinerii mai mult decât bătrânii, cei cu statut social ridicat
mai mult decât cei cu statut social mai modest. Diferenţele în ceea ce priveşte
disponibilitatea de a susţine public un punct de vedere se traduce într-o vizibilitate
mai mare sau mai mică a acestuia. Dacă o facţiune reuşeşte să convingă mai mulţi
tineri, mai mulţi bărbaţi şi mai multe persoane cu statut social ridicat, sunt şanse
mai mari ca respectiva facţiune să dobândească o acceptare cvasigenerală.
În toamna anului 1972, susţinătorii lui Willy Brandt erau mai dispuşi să poarte o
conversaţie despre acesta decât cei care i se opuneau, indiferent de vârstă, sex,
statut social (E. Noelle-Neumann., op. cit., p. 26). După care se înregistrează un
punct de cotitură în convingerile politice din Germania Federală. Între 1974 şi
1976, simpatizanţii social-democraţi devin din ce în ce mai puţin dispuşi să-şi exprime
public convingerile. În 1976, procentul simpatizanţilor social-democraţi şi al
celor care doreau să poarte o conversaţie cu o persoană cu aceeaşi convingere era
de 60%, în timp ce disponibilitatea aceloraşi de a avea o conversaţie cu cineva care
avea opinii diferite scăzuse la 32%. Lucrurile stăteau tocmai invers pentru creştin-democraţi.
12.8. După scrutin, alegătorii pretind
că au votat cu partidul câştigător
Spirala tăcerii nu este un fenomen exclusiv preelectoral. Cercetătorii observă şi
tendinţa postelectorală ca mai mulţi oameni să pretindă că au votat cu partidul/candidatul
care a ieşit câştigător. În felul acesta se explică diferenţele între rezultatul
alegerilor, stabilit în urma numărării voturilor efective, şi rezultatul sondajelor de
opinie de după anunţarea respectivului rezultat.
Ipoteza cu privire la această tendinţă postelectorală a fost verificată prin intervievarea
unui grup de votanţi de mai multe ori, la intervale diferite de timp. Rezultatul
s-a dovedit surprinzător: oamenii îşi modifică declaraţia cu privire la intenţia
de vot şi indică un alt partid decât cel pe care l-au indicat imediat după alegeri. Dar
noua declaraţie nu indică neapărat partidul câştigător, ci schimbarea are loc în
direcţia opiniei majoritare din cadrul grupului de apartenenţă al celui intervievat.
Printre tineri, modificarea declaraţilor se făcea în direcţia Partidului Social
Democrat, pentru cei mai în vârstă, în direcţia Partidului Creştin Democrat. Deci
era vorba mai puţin de dorinţa de a fi de partea câştigătorului, cât de dorinţa de a
evita izolarea în cadrul grupului de apartenenţă. În plus, schimbarea declaraţiilor nu
era constantă, ci reflecta fidel mişcările şi tendinţele din climatul opiniei. Între
1972-1973, mult mai mulţi oameni au declarat că votaseră cu Partidul Social-Democrat
(care câştigase alegerile), iar numărul celor care recunoşteau că votaseră cu
Partidul Creştin-Democrat scădea de la o zi la alta. După care, încet-încet, oamenii
au început „să-şi aducă aminte“ cu cine votaseră într-adevăr, iar declaraţiile s-au