Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

248
Mass media şi societatea
media reprezintă un mediu a cărui presiune declanşează fie activismul (participarea
publică la opinie), fie supunerea la opinia care pare dominantă, fie tăcerea (I. Drăgan,
Paradigme ale comunicării de masă, p. 287). Deci influenţa nu se exercită atât
asupra opiniilor individului (este posibil ca el să nu-şi schimbe opinia), cât asupra
conştiinţei de a fi reprezentat sau nu în opinia publică (cea majoritară).
Problema care a fost studiată în legătură cu aceste două ultime aspecte era dacă
să li se permită membrilor Partidului Comunist din Germania Federală să fie numiţi
judecători. Susţinătorii opiniei majoritare, chiar dacă erau pe deplin conştienţi că
sunt o majoritate, preferau să păstreze tăcerea, cei care erau în mod evident o minoritate
erau dispuşi să îşi exprime această opinie în mod public. Teama de comunism
era mai mare decât oricând, era o problemă arzătoare, deci nu s-ar fi susţinut explicaţia
că, dat fiind că problema este epuizată, pe deplin lămurită, cei care împărtăşeau
opinia majoritară nu mai erau în stare să formuleze argumente solide. Faptul
că majoritatea rămânea tăcută în eventualitatea discutării în public a acestui subiect
se întâmpla ca urmare a faptului că opoziţia la numirea comuniştilor ca judecători
nu fusese articulată de mass media, mai ales de televiziune.
Deci mass media îi înzestrează pe oameni cu cuvintele şi frazele cu care să îşi
apere punctul de vedere. Dacă oamenii nu găsesc în mass media un curent asemănător
cu ceea ce gândesc, dacă nu găsesc cuvinte, imagini repetate care să le
exprime punctul de vedere, ei rămân muţi. Este ceea ce sugerase deja Lippmann:
opinia publică este echivalentă cu opinia publicată, cea preluată de mass media.
12.13. O teorie seducătoare cu privire la opinia publică
Teoria spiralei tăcerii a stârnit interesul şi altor cercetători, mai ales al celor
interesaţi de fenomenul electoral. Aceştia au aplicat principalele idei care compun
teoria pentru a explica mecanismele de formare şi răspândire a opiniei publice în
alte spaţii geografice. De exemplu, alegerile din 1980 din Statele Unite, în timpul
cărora s-au confruntat preşedintele în exerciţiu, Jimmy Carter, şi Ronald Reagan au
fost interpretate de către C. Glynn şi J. McLeod în această cheie. Cu puţin timp
înainte de alegeri, cei doi candidaţi alergau umăr la umăr, dar, exact cum sugerase
Neumann, în timp ce preferinţele de vot erau aproximativ aceleaşi, numărul americanilor
care se aşteptau la o victorie a lui Reagan creştea de la săptămână la săptămână.
Pentru a testa ipoteza că votanţii sunt mai dispuşi să-şi exprime în public
preferinţa pentru un candidat dacă simt că respectivul candidat este preferat de
majoritate şi că acest fenomen influenţează rezultatul alegerilor, cercetătorii au
intervievat prin telefon un număr de alegători din Wisconsin. Două dintre interviuri
au fost efectuate înainte de alegeri, al treilea la câtva timp după anunţarea rezultatelor.
În felul acesta, au fost comparate previziunile votanţilor referitoare la rezultate
cu rezultatele efective.
Caroll Glynn şi Jack McLeod au constatat că, până într-un anumit moment al campaniei
electorale (începutul toamnei), susţinătorii lui Carter şi-au exprimat cu încre-