Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

42
Mass media şi societatea
născut Luther şi, mai târziu, întreaga Europă au putut participa la disputa religioasă
dintre călugărul din Wittenberg şi Biserica de la Roma. Dickens chiar consideră că
„lutheranismul a fost primul fiu al cărţii tipărite şi, cu acest vehicul, Luther a reuşit să
exercite o influenţă exactă, standardizată şi radicală asupra minţii europenilor. Pentru
prima oară în istoria omenirii, un public vast de cititori aprecia valabilitatea ideilor
revoluţionare printr-un mijloc de comunicare în masă care utiliza limbajul dialectal
împreună cu fascinaţia tiparului şi a ilustraţiei“ (în G. Giovannini, op. cit., p. 116).
Este, credem, semnificativ că şi Biserica, la rândul ei, a răspuns într-o manieră
asemănătoare, lansând replici scrise, încercând o mişcare de contracarare tot prin
intermediul lucrărilor tipărite.
Al doilea moment la care dorim să facem referire este cel care a precedat Revoluţia
Franceză. În Franţa, aşa cum vom vedea mai departe, presa nu se ridică la
nivelul celei engleze; pe de altă parte, Franţa dispune de o impresionantă pleiadă de
gânditori care întemeiază doctrinar Revoluţia, care preferă să scrie nu articole de
ziar, ci Enciclopedii. Există cu siguranţă o particularitate a situaţiei din această ţară
care conduce la un gen de paradox: polemica dintre marii autori ai Franţei şi „gazetăraşi“,
cum erau numiţi autorii articolelor de ziar de către filosofii timpului. ∗
Într-o asemenea atmosferă, nu ne putem explica atitudinea de masă în favoarea
revoluţiei, a schimbării în general, fără influenţa durabilă a cărţii, fără lucrările scrise
în Franţa de dinaintea Revoluţiei. Este adevărat, impactul acestui mijloc nu poate fi
despărţit de prestigiul de excepţie al autorilor iluminişti, fără pleiada de intelectuali
care au făcut faima Franţei şi a lumii. Cartea a creat starea de spirit în Franţa
prerevoluţionară, cartea şi autorii săi celebri. Este semnificativ în această privinţă că
publicarea Enciclopediei a fost concepută ca o întreprindere de mare anvergură, care
a beneficiat de o pregătire psihologică a publicului demnă de respect. La 1750 apare
acel Prospectus al lui Diderot – un gen de anunţare publică a operei, demers cu mare
răsunet în toată Europa. Cu un an mai târziu, apare „strălucitoarea schiţă a ansamblului
operei“, elaborată de către d’Alambert în Discours préliminaire. În 1758,
într-o scrisoare adresată lui Voltaire, Diderot vorbeşte despre îndatoririle faţă de
public. Între timp, îşi manifestaseră dorinţa de a cumpăra lucrarea 4.000 de persoane,
un număr de două-trei ori mai mare decât cel al abonaţilor de atunci la cele mai citite
ziare (J. Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală, p. 117).
∗ Pentru a nu lăsa loc de dubii, să reproducem câteva asemenea aprecieri. Voltaire: „presa a
devenit unul dintre flagelurile societăţii şi o intolerabilă hoţie la drumul mare“; Diderot: „Toate
aceste hârtii sunt hrana ignoranţilor, resursa celor care vor să vorbească şi să judece fără să citească,
plaga şi dezgustul celor care muncesc. Ele nu au produs niciodată vreun rând bun şi de spirit, nici
nu au împiedicat vreun autor slab să facă o lucrare proastă“ sau „Avem acum în Franţa o mulţime
de ziare. Am descoperit că e mult mai uşor să comentezi o carte bună decât să scrii o frază bună şi
multe spirite sterile au apucat pe acest drum.“ „Ce este o publicaţie periodică? se întreabă Rousseau.
O lucrare efemeră, fără merit şi fără utilitate, a cărei lectură, neglijată şi dispreţuită de persoanele
titrate, nu serveşte decât să dea femeilor şi nătângilor vanitate fără instrucţie, şi a cărei soartă,
după ce a strălucit dimineaţa pe comodă, este să moară seara în şifonier“ (în Jean-Nöel Jeanneney,
O istorie a mijloacelor de comunicare, p. 46).