Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

Oamenii se tem de izolare mai mult decât de eroare
apropiat sensibil de rezultatul propriu-zis al alegerilor (E. Noelle-Neumann., op.
cit., pp. 31-33).
Comportamentul postelectoral merită discutat şi sub alt aspect. După alegeri,
partea învinsă îşi pierde, îndeobşte, puterea şi chiar voinţa de a rezista, ea nu mai
are capacitate de a stârni încrederea, de a coagula sentimente puternice de adeziune.
Dacă alegătorul constată că formaţiunea cu care a votat este acuzată public
de ceva anume, are rezerve în a se mai identifica cu ea. Într-un astfel de context,
presiunea socială în sensul desprinderii se accentuează, prinde mai mult. De aceea,
după alegeri, se impune schimbarea imaginii partidului care a pierdut alegerile,
pentru a se evita identificarea de tip negativ cu acesta şi apariţia tendinţelor centrifuge.
După o înfrângere, teoria militară recomandă o retragere cu cât mai puţine
pierderi. Comunicarea socială numeşte această cerinţă în alţi termeni: stabilizarea
opiniilor existente. Cu alte cuvinte „prevenirea destrămării, redarea încrederii, cultivarea
hotărârii de a apăra şi de a afirma public o serie de valori, de a exprima fără jenă
şi dubii apartenenţa la o familie politică, de a aprinde şi, după caz, de a reaprinde
flacăra adeziunii, de a menţine combustia sufletească a activismului politic, fără de
care o formaţiune este condamnată“ (P. Dobrescu, Iliescu contra Iliescu, p. 152).
12.9. Teama de izolare pune în mişcare spirala tăcerii
După cum subliniază Noelle-Neumann în repetate rânduri, teama de izolare
pune în mişcare formarea spiralei tăcerii. În favoarea acestei explicaţii, autoarea
aduce drept dovadă un experiment făcut la începutul anilor ’50 de Solomon Asch.
Subiecţilor care participau la experiment li se cerea să spună care dintre cele 3 linii
pe care le aveau în faţă se potrivea cel mai bine cu lungimea celei de-a patra linii
(test). Doar una dintre cele 3 linii avea exact aceeaşi lungime cu linia test. La o
primă vedere, testul părea banal, iar subiecţii au potrivit perfect liniile. După două
runde de răspunsuri, în timpul cărora toţi participanţii au căzut de acord cu privire
la potrivirea exactă, situaţia a început să se schimbe. 9 dintre cele 10 persoane
participante erau asistenţi ai celor care iniţiaseră testul, deci exista o singură
persoană naivă. Într-una dintre runde, asistenţii au spus că potrivirea se realizează
cu una dintre linii care era, în mod vizibil, mai scurtă. Subiectul naiv se afla la
capătul rândului şi trebuia să-şi exprime părerea după ce îi auzea pe toţi ceilalţi.
Numai 2 din 10 subiecţi naivi au rămas la părerea iniţială (şi la potrivirea vizibil
corectă). 2 din cei 8 rămaşi au fost de acord cu părerea majoritară de două sau de
trei ori. Iar ceilalţi 6 şi-au aliniat opinia la cea, evident falsă, a majorităţii. Ceea ce
înseamnă că, inclusiv pentru probleme care nu le afectează în mod direct interesele
personale, pentru probleme care nu prezintă o miză deosebită, cei mai mulţi dintre
oameni se alătură opiniei majorităţii, chiar dacă nu au nici o îndoială că aceasta este
falsă. În plus, experimentul înlătură explicaţia că la baza comportamentului imitativ
se află un proces de învăţare, pentru că în acest caz, în mod evident, prin imitaţie,
subiecţii nu adăugau nimic nou la volumul individual de cunoştinţe.
243