Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

96
Mass media şi societatea
Aşa cum este definită propaganda de către Lasswell, apare limpede legătura cu
un alt concept fundamental al comunicării, şi anume persuasiunea. Ambele demersuri
reprezintă tipuri de comunicare orientate către un scop, acela de a schimba
atitudinea unui grup, a unei comunităţi etc. Potrivit autorului american, persuasiunea
se distinge prin câteva trăsături. Ea se împlineşte mai ales în cadrul comunicării
interpersonale, al comunicării faţă în faţă. Chiar atunci când urmăreşte sădirea unor
convingeri la nivelul unor grupuri mari, prin intermediul mjloacelor de comunicare
în masă, de fapt nu face decât să furnizeze materie primă, argumente pentru
discuţiile personale, acolo unde are loc persuasiunea.
Acestei deosebiri care se bazează pe mijlocul şi tipul de comunicare i se adaugă
una mai importantă: propaganda este unidirecţională, în timp ce persuasiunea este
interactivă (chiar dacă la nivel intenţional este şi ea unidirecţională, în sensul că o
sursă încearcă să convingă un receptor). În alţi termeni, persuasiunea implică un
feedback puternic şi constant; altfel, ea nu se poate realiza. De aceea, consideră
Lasswell, propaganda este „un act de persuasiune la nivel de masă“.
În 1937 ia fiinţă la New York Institutul de Analiză a Propagandei (Institute of
Propaganda Analysis), al cărei prim preşedinte este Hadley Cantril. Din comitetul
de conducere au mai făcut parte şi alţi specialişti cunoscuţi pentru contribuţiile în
domeniul propagandei şi opiniei publice, precum Edgar Dale şi Leonard Doob.
Una dintre realizările remarcabile ale institutului o reprezintă cartea The Fine Art of
Propaganda (1939), editată de Alfred McClung Lee şi Elisabeth Briant Lee. Cartea
prezintă 7 tehnici de propagandă: „etichetarea“ (name calling), „generalităţi sclipitoare“
(glittering generalities), „transferul“ (transfer), „mărturiile“ (testimonials),
„oameni obişnuiţi“ (plain folks), „selectarea părtinitoare“ (card stacking) şi „trenul
victoriei“ (bandwagon). Autorii lucrării nu au făcut decât să identifice aceste tehnici
de propagandă, fără a le testa în nici un fel eficienţa.
„Etichetarea“ era definită de specialiştii de la Institutul de Analiză a Propagandei
drept „metoda prin care unei idei i se pune o etichetă proastă, pentru a-l face
pe receptor să respingă, să condamne ideea fără a mai da nici un fel de atenţie
eventualelor argumente care o susţin“. Prin folosirea acestei metode se urmăreşte
distragerea atenţiei de la anumite probleme sensibile şi discreditarea persoanei care
este purtătoarea ideii respective. Un exemplu edificator îl constituie utilizarea cuvântului
„terorist“, atunci când este vorba despre un „luptător pentru libertate“.
Tehnica „generalităţi sclipitoare“ constă în „a asocia o idee, o acţiune, un produs
cu un cuvânt care prezintă o încărcătură morală sau emoţională deosebită, pentru
a-l face pe receptor să le accepte necondiţionat, fără a mai examina alte dovezi sau
argumente“. Exemplele pot fi identificate în publicitate: „margarina-minune“, „mâncarea
campionilor“ sau în politică (un exemplu este considerată denumirea pe care
Roosevelt a dat-o programului său de guvernare, New Deal, care suna bine, nu
exprima ceva foarte concret, în schimb sugera ideea de lucru deja realizat – „s-a
făcut!“, engl. „it’s a deal!“).