Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

72
Mass media şi societatea
Supraabundenţa nu este neapărat un fenomen negativ. Ea oferă, în primul rând,
posibilitatea de alegere, de selecţie din partea individului sau a grupurilor sociale.
Pentru a avea o idee despre avantajele noii situaţii, să ne imaginăm că petrecem o
seară în faţa unui televizor care nu oferă decât un singur program sau a altuia pe
care putem prinde un număr practic nelimitat de programe. Mai trebuie adăugat că
posibilitatea de alegere a informaţiilor din diferite domenii şi de diferite registre
este una reală, întrucât informaţia a devenit ieftină, iar posibilităţile de acces sunt la
îndemâna oricui. Nu putem trece cu vederea faptul că, fiind produsul unei revoluţionări
tehnologice, supraabundenţa aduce cu sine şi condiţii pentru o interactivitate
încă modestă, dar indiscutabil net superioară faţă de perioada anterioară; în felul
acesta se mai atenuează asimetria dintre emiţător şi receptor ce caracteriza
comunicarea de masă în perioada premergătoare revoluţiei tehnologice actuale.
Ceea ce specialiştii au numit „paradoxul abundenţei“ reprezintă o expresie sintetică
a altor paradoxuri, tensiuni şi relaţii greu de explicat pe care le conţine
explozia informaţională din zilele noastre. Termenul ca atare ne previne să nu
îmbrăţişăm o abordare exclusiv optimistă asupra avalanşei de informaţii, este o
invitaţie la un tip de examinare mai pronunţat critică şi, oricum, mai rezervată.
Primul paradox pe care îl conţine supraabundenţa informaţională constă în
faptul că ea nu asigură neapărat o mai bună informare a cetăţenilor. Denis McQuail
şi Sven Windahl sintetizează astfel noua situaţie: „societatea informaţională nu
este totuna cu o societate ai cărei membri sunt mai bine informaţi“ (D. McQuail, S.
Windahl, Modele ale comunicării, p. 171). De aceea merită să stăruim puţin asupra
problemei.
Avalanşa de informaţii, de date, de evaluări pe care o prilejuieşte tehnica facilitează
cu adevărat o comunicare reală, favorizează un spor veritabil de cunoaştere
sau, dimpotrivă, generează un proces de mimare a unei comunicări efective, induce
o percepţie artificială despre o realitate care nu există. Îmbrăţişând un asemenea
punct de vedere, Lucien Sfez dezvoltă o critică instructivă a acestui proces. Omniprezenţa
tehnologiei – spune autorul francez – hrăneşte impresia că astăzi cunoaştem
mai mult, că ne aflăm în contact cu fiecare problemă fierbinte, importantă,
semnificativă, că dispunem de un sistem închegat şi operativ de cunoaştere. În
realitate, „nu realizăm altceva decât maşini […]. pentru produs comunicare“, un
sistem închegat de instrumente tehnologice care nu facilitează accesul la şi dialogul
cu probleme reale, ci diversifică doar formele de transmitere a unor mesaje care au
puţină legătură cu viaţa adevărată. Într-o epocă în care creaţia la modă este „maşina
de comunicat“, de la telefon şi variantele sale moderne la computer, se comunică
din ce în ce mai puţin. Un adevărat „clei“ ne leagă de televizor – simbolul maşinii
de comunicat – şi ne slăbeşte legăturile de comunicare cu ceilalţi. Doriţi să testaţi
această stare, am putea spune această adevărată maladie? Invitaţi-vă prietenii acasă
şi lăsaţi televizorul deschis. Dacă amicii dumneavoastră sunt amatori de sport,
asiguraţi-vă că pe micul ecran va fi o bună emisiune sportivă. Lucrurile interesante
care pot fi spuse între prieteni într-o asemenea situaţie se rarefiază vizibil. Fiecare
„este legat“ de televizor. Nu avem comunicare între invitaţi, ci „comunicare