Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

Noile media 67
– teoria difuzării – pentru a vedea când este atinsă masa critică de utilizatori
necesară pentru ca o tehnologie să fie adoptată;
– teoria schemelor – redescoperită în contextul preocupărilor de articulare a
limbajului artificial şi a inteligenţei artificiale, de descifrare a modalităţilor în care
este procesată, înmagazinată şi accesată informaţia;
– gatekeeping – rolul gatekeeper-ului, credibilitatea sursei şi necesitatea de a
opera selecţii; tema gatekeeper-ului a căpătat o certă notă de actualitate în contextul
Internetului ca reţea deschisă; având trăsăturile unei imense reţele deschise,
Internetul reprezintă un teren fantastic pentru dezinformare, pentru punerea în circulaţie
a informaţiilor false şi pentru noi tipuri de delicvenţă (spargerea băncilor de
date, piraterie, furturi electronice). Lipsesc reglementările de natură legală în acest
domeniu, iar orice încercare de impunere a unor astfel de măsuri este privită drept
un atentat la adresa libertăţii de expresie, practic, o acţiune de cenzură;
– teoriile hedoniste, evazionismul, subliniind faptul că utilizarea excesivă a
Internetului conduce la un efect narcotic prin crearea unei puternice dependenţe; în
ceea ce priveşte posibilităţile de evaziune oferite de Internet, pot apărea efecte
costisitoare, precum fenomenul de „derealizare“, de deturnare a indivizilor către o
lume imaginară, virtuală, de detaşare de lumea concretă şi de experienţele directe,
nemijlocite.
În acelaşi timp, tradiţia europeană plasează noile media în contextul teoriilor
sociale referitoare la modernitate şi schimbarea socială, al teoriilor despre (noul)
spaţiu public, despre rolul media în construirea realităţii sociale, sau în contextul
teoriilor asupra formării identităţii, a sinelui şi a comunităţilor (reale şi virtuale) –
pe linia inaugurată de G.H. Mead.
În acest context, a fost formulată întrebarea dacă teoriile cu privire la comunicarea
de masă pot fi extinse la noile media (D. McQuail, Comunicarea). Pentru o
mai mare acurateţe lingvistică şi dat fiind faptul că multe dintre noile tehnologii
informaţionale şi de comunicare permit atât comunicarea interpersonală, cât şi
comunicarea de masă, a fost propus termenul de comunicare mediată tranzacţională
(J. Bryant, S. Thompson, Fundamentals of Media Effects, p. 364). Determinantul
„tranzacţională“ este utilizat pentru a suprinde faptul că acest tip de comunicare
implică o relaţie permanentă de cerere-ofertă (give and take), similară relaţiei care
caracterizează comunicarea interpersonală; în ambele situaţii de comunicare,
rolurile de emiţător şi receptor alternează în permanenţă, iar cei care joacă aceste
roluri schimbă informaţie, împărtăşesc simboluri şi înţelesuri comune. Determinantul
„mediată“ este prezent pentru a semnala faptul că media sunt în continuare
implicate; comunicarea îşi poate păstra, în continuare, caracterul de masă, în sensul
că o entitate, fie că este vorba despre o persoană, fie despre o instituţie, se poate
adresa mai multor receptori/utilizatori. O dată cu acceptarea acestui termen, au fost
formulate modele macroanalitice, care studiază relaţiile dintre infrastructurile
comunicaţionale, tehnologiile necesare, politicile în domeniul comunicaţiilor şi so-