Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

Media cultivă opinii aşa cum un agricultor cultivă pământul
11.14. Unul dintre cele mai spectaculoase simboluri
ale democraţiei de masă
Televiziunea dă naştere unor numeroase fantasme de putere, la care se ajunge
ca urmare a faptului că aceleaşi imagini sunt transmise către toată lumea. La fantasmele
care circulă prin intermediul discursului comun se adaugă reticenţa oamenilor
politici faţă de această problemă şi discursul critic al intelectualilor. Aceştia din
urmă văd în televiziune un instrument de standardizare, de omogenizare culturală,
de izolare a cetăţenilor unii de alţii ca urmare a consumului solitar şi pasiv; în faţa
imaginii, telespectatorul îşi pierde simţul critic şi devine influenţabil, consumul
individual are ca efect desocializarea şi favorizează asimilarea fără discernământ a
modelelor culturale dominante. Pe scurt, televiziunea alienează şi orice succes al
televiziunii este interpretat ca o dovadă suplimentară a alienării publicului.
Acest tip de discurs, observă Dominique Wolton, este caracterizat de contradicţii.
Pe de o parte, este declamată încrederea în poporul suveran, actor al istoriei,
idee care stă la baza sufragiului universal, pe de altă parte, acelaşi popor este
alienat şi pasiv în momentul în care urmăreşte televizorul. Dar este vorba despre
acelaşi popor care constituie baza legitimării politice în democraţie şi care este
alienat în momentul în care se confruntă cu televiziunea. De ce cetăţeanul este
liber, critic, autonom, suveran în momentul în care votează, de ce este pasiv, alienat,
înclinat spre conformism în momentul în care se uită la televizor? Contradicţia este
rezolvată doar dacă se acceptă ideea potrivit căreia politica îi conferă cetăţeanului,
într-un mod miraculos, un statut aparte, de emancipare, în timp ce cultura de masă şi
imaginea TV îi conferă un statut inferior. Importanţa socială şi culturală a televiziunii
nu este percepută, consideră autorul, din motivul că televiziunea se adresează
clasei de mijloc şi culturii medii care, chiar dacă reprezintă infrastructura societăţilor
occidentale, a valorilor şi sistemelor politice din aceste ţări, nu au căpătat,
încă, legitimitatea corespunzătoare. O altă contradicţie care caracterizează discursul
critic este un fel de basculare: instrumentul de alienare devine, în momente de
criză, un instrument prin care să se intre în legătură cu opinia publică, prin care
aceasta să fie mobilizată. Instrumentul de alienare se transformă în instrument de
„eliberare“. Televiziunea pune în circulaţie mesaje care alienează şi care reproduc
ideologia dominantă, dar devine „un bun instrument“ în momentul în care transmite
„mesaje bune“.
Analizând aceste contradicţii, se observă că televiziunea este prinsă între imensul
său succes popular şi reticenţa atât a factorilor politici însărcinaţi cu definirea
cadrului său de funcţionare, cât şi a intelectualilor însărcinaţi să-i analizeze impactul.
Faptul că telespectatorii emit judecăţi cu privire la ceea ce urmăresc la televiziune,
că aceasta constituie obiect de dezbatere permanentă contrazice ideea că
publicul este lipsit de reacţie şi de interese, că trece de la un canal la altul într-un
mod aleatoriu. Publicul nu este pasiv, lucru demonstrat de diversitatea judecăţilor
şi a reacţiilor exprimate vizavi de programele vizionate.
Televiziunea reprezintă una dintre puţinele modalităţi prin care sunt menţinute
legăturile sociale în „societatea individualistă de masă“. În această societate,
229