Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

78
Mass media şi societatea
Mead, Kurt Lewin, Harold Lasswell, Carl Hovland, Claude Shannon sunt doar
predecesori. Contribuţiile intelectuale ale acestora la studiul comunicării sunt
semnificative, dar nu sunt suficiente pentru a-i considera fondatori. Autorul
american acordă titlul de „fondator“ al comunicării lui Wilbur Schramm, cel care
pune bazele primelor programe doctorale din lume în comunicarea de masă şi
instituţionalizează domeniul prin înfiinţarea de facultăţi de profil sau departamente
în cadrul altor facultăţi.
Fiecare interpretare conţine argumente care nu pot să nu reţină atenţia. În ceea
ce ne priveşte, considerăm că în cadrul categoriei de „predecesori“ ai comunicării
se cere operată o distincţie necesară. Lazarsfeld, de pildă, supune propria paradigmă
unui experiment. La fel Hovland. Or ştiinţa începe o dată cu trecerea probei
experimentale, cu testarea aserţiunilor. Argumentul acesta reţinut de către Berelson
şi, apoi, de către Schramm are mare greutate în orice încercare de reconstituire a
rădăcinilor teoriei comunicării de masă.
Rogers optează pentru altă perspectivă. Esenţial în abordarea sa este faptul că
„fondatorii“ numiţi de Berelson şi Schramm veneau dinspre ştiinţele sociale de
bază şi făceau cercetări pentru a testa teorii, ipoteze care ţineau, de fapt, de disciplinele
de bază. Profesorul era interesat de modul în care copiii primesc lecţii prin
filme, politologul de modul în care ziarul influenţează votul, psihologul de schimbările
de atitudine intervenite după ascultarea radioului, iar sociologul era preocupat
de delicvenţa juvenilă provocată de mass media. O dată finalizate cercetările,
aceştia reveneau la cercetările iniţiale. Un argument suplimentar în favoarea acestei
abordări: discipolii celor patru „fondatori“ nu au devenit specialişti în comunicare,
ci au rămas în interiorul disciplinelor respective.
Cu toate acestea, argumentul lui Everett Rogers nu ni se pare suficient de puternic
pentru a întemeia distincţia operată. Faptul că primele personalităţi cu contribuţii de
seamă în studiul comunicării au venit din domenii conexe poate fi considerat aproape
inevitabil, pentru că, „adâncind studiul fenomenelor psihologice, sociologice,
lingvistice, ei au dat peste stratul comunicaţional, peste semnificaţia comunicaţională
a proceselor investigate“ (P. Dobrescu, „Aisbergul comunicării“, p. 39).
Schramm are, într-adevăr, meritul ieşit din comun – pe care europenii tind să
nu-l evalueze la justa lui valoare – de a fi construit „infrastructura universitară“ fără
de care nu putem înţelege devenirea ulterioară a comunicării. Absolvent de istorie
şi ştiinţe politice, doctor în literatură engleză, Wilbur Schramm este un cercetător
de relief în domeniul comunicării, dar este şi un mare organizator al studiului
comunicării. De multe ori, despărţim sau stabilim ierarhii false între aceste
domenii. Ideea organizatorică nu are de ce să fie aşezată mai prejos de ideea
teoretică propriu-zisă. În primul rând, pentru că ea este o ipostază esenţială a
activităţii de creaţie în sensul cel mai deplin al termenului, apoi, pentru că, atunci
când este făcută temeinic, reprezintă o adevărată cheie pentru munca de cercetare
propriu-zisă. Menţionând aceste contribuţii la locul care li se cuvine, ne putem
întreba în mod legitim dacă întreprinderea organizatorică ieşită din comun a lui
Schramm ar fi putut rodi, în cazul în care nu ar fi fost precedată de descoperirile