Stephenie Meyer - Eclipsa.pdf - Căsuţa cu poveşti

„Ce ai de gând să faci cu ea?” a spus Edward dezgustat - sau cel puţin aşa
mi s-a părut mie.
Carlisle a oftat, „Asta depinde de ea, bineînţeles. S-ar putea să vrea
să fie pe cont propriu.” Crezusem suficient de mult din ceea ce-mi
spusese încât cuvintele lui mă îngrozeau. Ştiam că viaţa mea luase sfârşit
şi că nu mai exista cale de întoarcere. Nu suportam gândul de a fi
singură... Durerea a luat sfârşit până la urmă, iar ei mi-au explicat din
nou ce eram. De data aceasta i-am crezut. Simţeam setea şi pielea dură;
mi-am văzut ochii roşii strălucitori. Superficială cum eram, m-am simţit
mai bine când m-am văzut prima dată în oglindă. În ciuda ochilor, eram
mai frumoasă ca oricând. Râse de ea însăşi preţ de o clipă. A durat ceva
timp până să dau vina pe frumuseţe pentru ceea ce păţisem - până să-mi
dau seama ce blestem era. Până să-mi doresc să fi fost... ei bine, nu urâtă,
ci normală. Ca Vera. Ca să mă pot căsători cu cineva care să mă iubească
pe mine şi să avem copii drăguţi. Asta îmi dorisem de la început. Încă nu
mi se pare că ceream prea mult de la viaţă.
Rămase o clipă pe gânduri, iar eu m-am întrebat dacă uitase din
nou că sunt şi eu acolo. Dar apoi îmi zâmbi, expresia ei devenind brusc
triumfătoare.
– Ştii? Cazierul meu este aproape la fel de curat ca al lui Carlisle,
îmi spuse ea. Mai bun decât al lui Esme. De o mie de ori mai bun decât al
lui Edward. Eu nu am gustat niciodată sânge uman, anunţă ea cu
mândrie.
Îmi înţelese expresia nedumerită când m-am întrebat de ce cazierul
ei era doar aproape la fel de curat.
– Am omorât cinci oameni, îmi spuse ea pe un ton mulţumit. Dacă
într-adevăr poţi să-i numeşti oameni. Dar am avut foarte mare grijă să nu
le vărs sângele - ştiam că nu aveam cum să rezist la aşa ceva şi nu voiam
nici o parte din ei în mine. L-am păstrat pe Royce la urmă. Am sperat că
va auzi de morţile prietenilor lui şi va înţelege, va şti că veneam după el.
Am sperat ca frica să-i facă sfârşitul mai rău. Cred că a funcţionat. Se
ascundea în interiorul unei camere fără ferestre, în spatele unei uşi la fel
de groase ca trezoreria băncii, păzite de afară de doi bărbaţi înarmaţi
când am ajuns şi la el.