Stephenie Meyer - Eclipsa.pdf - Căsuţa cu poveşti

El se uită în jos, genele lui umbrindu-i pomeţii, şi îşi lăsă mâna în
jos de pe faţa mea să mă ia de mâna stângă, care era îngheţată. Se jucă cu
degetele mele în timp ce vorbi:
— Eram îngrijorat cu privire la motivul pentru care simţi aşa. Am
încercat să înghit.
— Nici asta nu este o întrebare, am şoptit eu.
— Te rog, Bella?
— Adevărul? am întrebat eu, numai mimând cuvintele.
— Sigur. Pot să suport, orice ar fi. Am tras adânc aer în piept.
— O să râzi de mine.
Ochii lui se uitară brusc spre mine, cu uluire.
— Să râd? Nu-mi pot imagina una ca asta.
— O să vezi, am bombănit eu, după care am oftat. Faţa mea se făcu
din albă roşie, întristându-se brusc. OK, bine! Ştiu că ţie ţi se va părea o
glumă, dar e pe bune! Este atât de... de... de... jenant! am mărturisit eu şi
mi-am ascuns faţa în pieptul lui din nou.
Urmă o pauză scurtă.
— Nu te înţeleg.
Mi-am înclinat capul pe spate şi m-am uitat la el.
— Nu sunt genul acela de fată, Edward, am izbucnit eu stingherită.
Genul acela care se mărită imediat ce termină liceul ca o ţărăncuţă
fraieră care a fost lăsată gravidă de iubitul ei! Îţi dai seama ce ar crede
oamenii? Îţi dai seama în ce secol suntem? Nu se mai căsătoreşte lumea
la optsprezece ani! Cel puţin nu oamenii deştepţi, responsabili, maturi!
Nu aveam de gând să fiu genul acela de fată! Nu asta sunt eu...
Nu am mai continuat, pierzând şirul vorbelor.
— Asta e tot? mă întrebă el într-un târziu. Am clipit.
— Nu e suficient?.
— Nu e ca şi cum erai... mai nerăbdătoare să fii nemuritoare decât
să fii cu mine?
Şi apoi, deşi prevăzusem că el va râde, tot eu am fost brusc cea care
a izbucnit într-un râs nervos.
— Edward! am strigat eu printre reprizele de chicotit. Şi eu care...
am crezut... mereu... că eşti... mult mai... deştept decât mine!