Stephenie Meyer - Eclipsa.pdf - Căsuţa cu poveşti

testaseră înainte. Creatura era tare ca piatra şi rece ca gheaţa. Şi au dat
seama că numai dinţii lor îi puteau face rău. Au început să rupă bucăţi
mici din creatură în timp ce se lupta cu ei. Dar creatura s-a prins repede
şi în scurt timp a procedat ca şi ei. A pus mâna pe fratele lui Yaha Uta.
Yaha Uta a găsit o deschizătură în gâtul creaturii şi s-a azvârlit asupra ei.
Colţii lui au sfâşiat capul creaturii, dar mâinile ei au continuat să-l
sfărâme pe fratele lui. Yaha Uta a sfâşiat bestia în bucăţi de
nerecunoscut, rupând părţi din ea în încercarea disperată de a-şi salva
fratele. A fost prea târziu, dar, până la urmă, creatura a fost distrusă. Sau
aşa au crezut ei. Yaha Uta a luat rămăşiţele urât mirositoare ale creaturii
pentru a fi examinate de cei mai în vârstă. O mână aspră se afla lângă o
bucată din braţul de granit al creaturii. Două bucăţi se atinseră atunci
când bătrânii le-au împuns cu beţe, iar mâna s-a întins spre bucata de
braţ încercând să se reunească. Îngroziţi, bătrânii au dat foc rămăşiţelor.
Un nor mare de fum înecăcios şi rău s-a răspândit în aer. Când n-a mai
rămas nimic decât cenuşă, au separat pulberea în multe pungi mici şi le-
au împrăştiat foarte departe una de alta - unele în ocean, unele în
pădure, altele în peşterile din stânci. Taha Aki şi-a pus o punguţă la gât,
ca să fie avertizat în cazul în care creatura mai încerca să se recompună.
Bătrânul Quil se opri şi se uită la Billy. Billy scoase o chingă de piele
din jurul gâtului. De capătul ei atârna o punguţă mică, înnegrită de
vreme. Câţiva oameni scoaseră sunete de panică. Posibil să fi fost şi eu
unul dintre ei.
— Au numit creatura Cea Rece şi Băutorul de Sânge şi au trăit cu
teama că nu era singura. Nu mai aveau decât un singur protector, pe
tânărul Yaha Uta. Nu mai aveau mult de aşteptat. Creatura avea o
prietenă, o altă fiinţă băutoare de sânge, care a venit în tribul Quileute să
se răzbune. Poveştile spun că Femeia Rece era cea mai frumoasă fiinţă pe
care ochii umani o văzuseră vreodată. Arăta ca zeiţa zorilor când a intrat
în sat în dimineaţa aceea; soarele strălucea în sfârşit şi se reflecta de pe
pielea ei albă şi-i lumina părul auriu care-i curgea până la genunchi.
Chipul ei era magic în frumuseţea lui, ochii îi erau negri în contrast cu
faţa ei albă. Unii au căzut în genunchi să o venereze. A întrebat ceva pe o
voce înaltă şi pătrunzătoare, într-o limbă pe care nu o mai auzise nimeni.