Stephenie Meyer - Eclipsa.pdf - Căsuţa cu poveşti

ucuriei lui bruşte îmi zdrobi hotărârea, o slăbi. Fără să mă mai gândesc
la nimic, am început să-i răspund la sărut. Împotriva oricărei raţiuni,
buzele mele se mişcau cu ale lui într-un mod ciudat şi derutant, cum nu
se mai mişcaseră vreodată - pentru că nu trebuia să am grijă cu Jacob, iar
el sigur nu avea grijă cu mine.
Degetele mi se strânseră mai tare în părul lui, dar de data asta îl
trăgeau mai aproape.
Era peste tot. Lumina pătrunzătoare a soarelui îmi făcu pleoapele
roşii, iar culoarea se potrivi cu fierbinţeala. Fierbinţeala era peste tot. Nu
vedeam, nu auzeam nimic în afară de Jacob.
Partea aceea minusculă din creierul meu care mai era lucidă, îmi
striga tot felul de întrebări.
De ce nu puneam punct? Mai rău decât atât, de ce nu reuşeam să
găsesc în mine măcar dorinţa să vreau să pun punct? Cum adică nu
voiam ca el să se oprească? Cum adică braţele mele se agăţau de umerii
lui şi le plăcea că erau laţi şi puternici? Că mâinile lui mă trăgeau prea
strâns la trupul lui şi totuşi nu era destul de strâns pentru mine?
singură.
Întrebările erau stupide pentru că ştiam răspunsul: mă minţisem
Jacob avea dreptate. Avusese dreptate în tot acest timp. Era mai
mult decât prietenul meu. De asta îmi era atât de imposibil să-mi iau
rămas-bun - pentru că şi eu eram îndrăgostită de el. Îl iubeam mai mult
decât ar fi trebuit, dar totuşi nu îndeajuns. Eram îndrăgostită de el, dar
nu destul cât să schimbe ceva; îndeajuns cât să ne rănească pe amândoi.
Să-l rănesc pe el mai mult decât o făcusem vreodată.
Nu-mi păsa de nimic mai mult decât de asta - de durerea lui. Eu
meritam orice durere mi-ar fi provocat. Speram să fie rău. Speram să
sufăr cu adevărat.
În clipa aceasta simţeam că eram aceeaşi persoană. Durerea lui
fusese mereu şi va fi mereu durerea mea - acum bucuria lui era bucuria
mea. Simţeam şi eu bucurie şi totuşi fericirea lui era cumva durere.