GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

DIN BULEVARD ÎN PIAŢA TEATRULUI ■ 113aninară câteva lămpi, căci era prea întunerec. Între staluri erau locuri de statîn picioare, pe care le ocupau elevii şcolii filarmonice 1148 , sau cei de la Sf. Sava.Feciorii 1149 aşteptau cu hainele stăpânilor pe la uşi, în bufet ori printrăsurile înşirate pe trei rânduri, în curtea din fund a Slătineanului.Aci sosi, în 1828, prima trupă străină al cărui nume ne‐a rămas. Era otrupă nemţească, sub direcţiunea unui oarecare Eduard Krainig, care dădeareprezentaţiuni de drame şi de opere. În orchestră cântau un flautist bun,Josef Ghebauer 1150 care după plecarea trupei rămase în Bucureşti, se însură,şi deschise un magazin de muzică, în faţa sălii Slătineanu. Unul din fii lui,Alexis Ghebauer 1151 , dădea lecţii de pian mamei mele, pe la 1870.După Krainig veni, la 1832, trupa lui Müller, apoi alte nenumărate trupede turneu, franţuzeşti – de vodevil 1152 şi operetă, – italieneşti – de operă şioperă bufă, – dar nicio trupă românească până în ziua de 1 august 1850 cândMatei Millo 1153 , după ce jucase 4 ani la Iaşi, debutează în Bucureşti, pe scenasălii Slătineanu, în „Baba Hârca” 1154 !Tot cu acest prilej, bucureştenii au văzut, pentru prima oară, şi cu mareminunare, un foc bengal 1155 care se aprindea pe scenă.Să lăsăm un contimporan să ne vorbească de teatrul Momolo, cum era peatunci:„Trecând pe stradă – scrie Ulisse de Marsillac, vorbind de prima lui searăîn Bucureşti – „văzusem afişe anunţând un spectacol pentru seară. Întrebaiunde e teatrul. Fusei dus în fudul unei curţi pline cu gunoi. Câteva lămpifumegânde erau agăţate de pereţii acoperiţi cu un fel de chembrică castanie.Două sobe mari de tuciu 1156 îşi amestecau frăţeşte fumul cu fumul lămpilor.În curând, găurile întunecoase poreclite loji se umplură cu lume. Spectacolulsălii era tot atât de curios ca cel de pe scenă. Se vedeau cocoane şi domni,îmbrăcaţi după moda pariziană de mâine, lângă bătrâni boieri cu barba lungă,cu işlic înalt pe cap, înveşmântaţi într’o giubea 1157 largă de pambriu 1158 cubrâu de caşmir şi cisme galbene, apoi ofiţeri purtând uniforma ruseascăaproape aidoma, apoi arnăuţi cu fustaneaua în o mie de falduri, apoi câtevaboieroaice bătrâne, credincioase fesului...”Acum, după impresiunile spectatorului, acelea ale unui actor. Suntamintirile impresarului‐actor italian Fiorentino, care fusese cu trupa laBucureşti, în 1851, şi publicate, de dânsul în Les grand Guignols. Sântinteresante, şi le cred puţin cunoscute:„Artiştii sânt încântaţi de chipul cum sunt trataţi. Nu trebue sănădăjduiască buchete şi, mai puţin, madrigale. Dar, odată ajunşi acasă, găsescprimirea cea mai caldă, şi cea mai deschisă, o masă bună, pui de găină de abiaucişi în curte cu lovituri de toiag, şi potârnichi şi iepuri câţi vrei, dulceţuri detrandafir... şi nici urmă de pat. Nu poţi să le ai pe toate. Patul n‐a pătrunsîncă în moravurile Valahiei. Sunt, ce‐i drept, câţiva boieri mari care au adus