GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

NAŞTEREA ŞI COPILĂRIA ■ 35EDILITATEAci mai lată, colo mai strâmtă, uliţa şerpuia agale, printre îngrădirilevetrelor, printre ziduri de cărămidă sau, mai adesea, printre uluci 135 înaltede stejar, ascuţite la vârf şi cu parmaclâcuri 136 , uneori cioplite cu meşteşug.Din loc în loc, se deschidea câte o poartă cu canaturi, învelită cu streaşină deşindrilă, ca s’o apere de ploaie.Cu timpul, de‐a‐lungul zidurilor curţilor astea mari au început să sefurişeze, sfioase mai întâi, apoi mai numeroase, apoi sugrumând vechile caseboiereşti, tarabele, străbunicele galantarelor de azi. ,,În el, se înşirau, într’orânduială de bazar oriental, mărfurile cele mai felurite, pe când de grinzile desus atârnau lumânări de seu, căpăţâni de zahăr, legături de ardei, cozi de biceşi brâuri colorate. Iar în faţa tarabei adeseori te izbeai de putina de păcurăunde veneau cărăuşii să‐şi ungă osia carelor şi ţăranii cizmele, plătind câte‐oleţcaie 137 două turceşti”. (Ion Ghica. „Scrisori”).Războiul stăpânirii împotriva tarabelor 138 care încălecau strada, a începutîn ultimii ani ai veacului al XVIII‐lea, a continuat şi în veacul următor, pânăacum vreo 50 de ani, când mai erau tarabe pe locul de lângă Prefectura Poliţiei,unde e grădina cu atâtea numiri, căreia mai deunăzi i se spunea Colos 139 . Dintimpul lui Caragea Vodă 140 , A. Ureche 141 ne dă un pitac 142 de la 4 Iunie 1814prin care Vodă scrie lui Vel Agă 143 , în frumoasa limbă a timpului:„Cinstite şi Credincios boierule al Domniei‐Mele, D‐ta Vel Agă, pentruca să fie lumina podului Mogoşoaei totdeauna slobodă spre înlesnireatrecătorilor, când se întâmplă de se înghesuesc carele şi butcile 144 , poruncimca luând împreună şi pe polcovnicul de pod 145 , să mergi prin toată linia aceluipod şi să îndatorezi pe toţi cei ce vor avea tărăbi sau alte asemenea scosuri 146înaintea prăvăliilor sau a caselor lor ca să şi le ridice, iar când de a lor bunăvoienu şi le vor ridica, atunci să urmezi d‐ta a le sfărâma”.Astfel priveghea Vodă pentru lumina podului.Când au început uliţele mai însemnate ale Bucureştilor să fie poditecu scânduri de lemn, nu ştie nimeni. Soluţia, de altminteri, era firească,pentru un oraş cu totul lipsit de piatră şi înconjurat de codri nesfârşiţi.Din aceşti codrii veneau „podinele”, scândurile late aşezate una lângă alta,de‐a‐curmezişul străzii şi „urşii”, bârnele care le ţineau legate între ele laamândouă capetele. Şi, sub scândurile aşezate cum da Dumnezeu, se scurgeauapele cerului şi lăturile oamenilor, se usca noroiul şi putrezeau şobolanii, iarpeste ele săltau butci şi căleşti, în hopuri grele, pentru prăpădul şalelor. Dar