GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

152 ■ PODUL MOGOŞOAIEI – POVESTEA UNEI STRĂZIDar, în Aprilie, Iancu Oteteleşanu căzu greu bolnav, şi în ziua de 8 Maiîşi dădu sufletul. Se spune că în aceeaşi zi muri şi prima lui soţie, care îl iubiseatâta.Lui Iancu i s’au făcut funeralii de suveran. După Safta au mers, până lagroapă, câţiva prieteni de întotdeauna.În casa de pe Piaţa Teatrului a mai primit, singură de acuma, d‐naOteteleşanu, credincioasă, până în cele din urmă, menirei ei de gazdă. ŞiClaymoor, credincios şi dânsul, notează:„Les dimanches de M‐me Helene Oteteleşanu sont plus brillants quejamais. Le vaste salon, transformé en serre, tout embaumé du parfum des roseset des violettes, offre aux toilettes et à la grâce des jeunes femmes un cadresplendide. Dans ce délicieux musée tous les partis se coudoient, les inimitiésse frôlent, les yeux se tutoient. Que d’apartés discrets, de conversations ou lecœur se mêle. C’est un Décameron de jolies mondaines ou l’on vit pendantquelques beures par les yeux, par le cœur et par l’esprit”.„Tout est souvenir dans cette maison. Chaque coin, chaque meuble peutexiger une vision, et ces grandes glaces, que de belles figures, que de sourireset de larmes n’ont‐elles pas reflétées!”„Maintenant, tout est calme dans ce salon. La danse a fait place âla conversation, et la maitresse de maison fait les honneurs avec une grâceempreinte de mélancolie...”Femeia de care Iancu Oteteleşanu se îndrăgostise cu atâta patimă, cupatruzeci de ani înainte, era de acuma bătrână şi bolnavă, şi frumuseţea eipierise. Îmi povestea odată doamna Elisa Brătianu 1597 că, fiind copilă, şispunând bună ziua într’un cerc de doamne bătrâne, Elena Oteteleşanu oîntrebă, zâmbind: ,,Et moi, qui suis‐je?” – „Oh toi, tu es un vieil hommelaid”, răspunse copila.După două luni de boală grea „marea matroană a Bucureştilor” se săvârşidin vieaţă, la 4 decemvrie 1888.Printre multele danii făcute, lăsă şi o frumoasă sumă de bani lui LudovicWiest, care un sfert de veac cântase la balurile şi serbările ei, şi care era lanoi în Bucureşti ceea ce fusese Barbu Lăutaru 1598 la Iaşi, Strauss 1599 la Viena,Boldi 1600 la Paris.Dar sărmanul Wiest, sărac lipit şi încărcat cu optsprezece copii, nu apucăsă se bucure de banii prea târziu moşteniţi, căci se prăpădi şi el numai câtevazile după „coana Lina”, ca şi cum n’ar mai fi putut trăi într’o lume în carebătrâna boieroaică nu mai era.În acea iarnă a anului 1888 a pierit, odată cu Elena Oteteleşanu şi cuLudwig Wiest, o formă de viaţă care a avut frumuseţile şi farmecul ei, şi carenu se va mai întoarce.