GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

236 ■ GHEORGHE CRUTZESCULazăr” şi „Sf. Sava” apoi universitare la Bucureşti. Cele de specializare la Paris şiBruxelles. Doctorat în litere şi filozofie. A avut preocupări predilecte pentru istoriaBucureştilor, gazetar, cronicar, din 1876, carieră didactică la Şcoala Normală deInstitutori şi la liceele „Gheorghe Lazăr” şi „Matei Basarab” din Bucureşti, din 1891activitate în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în calitate de secretar general,apoi din 1899 de inspector general al învăţământului secundar. Concomitent a fostun activ autor dramatic, conferenţiar cu remarcabile calităţi de orator evocator altrecutului, ambianţa Ateneului Român atrăgând un numeros auditoriu. Citămtitlurile conferinţelor susţinute: Elementul pitoresc în cronicile române (1885), ElenaNăsturel şi Maria Sturza (1886); Entuziasmul în trecuta generaţiune (1888), Studiulistoriei române în şcoalele noastre (1889), Câteva din Bătăliile lui Mihai Viteazul(1890), Doftoricescu meşteşug în trecutul Ţărilor Române (1892) Starea sanitară aŢării Române după 1821 (1893), Mihail Kogălniceanu şi generalul Florescu (1894),Marea frescă istorică a Palatului Ateneului Român şi frumoasele arte la Bucureşti pânăla 1880 (1896), Patriarhi, mitropoliţi, episcopi greci, în Ţările Române (1897). Ani dezile, după cooptarea ca membru la 8 mai 1885, a desfăşurat şi o prestigioasă muncăorganizatorică în calitate de secretar al Ateneului Român. A fost colaborator de laprimul număr apărut prin preocuparea lui B.P. Hasdeu de la 15 decembrie 1887al periodicului „Revista nouă”. La 1892, în calitate de prefaţator al volumului luiD. Stăncescu, Basme culese din gura poporului, îşi manifestă interesul pentru acesttezaur literar de pe plaiurile Munteniei. Din momentul apariţiei revistei „Albina”, cucaracter enciclopedic pentru popor, Ionescu‐Gion s‐a aflat între cei care i‐au acordatcuvenita atenţie încredinţând redacţiei spre publicare semnificative şi povăţuitoarearticole de evocare istorică. Sunt notabile şi prezenţele în publicaţii ca „AlbumMacedoromân”, „Familia”, „Munca literară şi ştiinţifică”, „Românulu”, „Românialiberă”, „România literară”, „Telegraful Român” în care, prin evocări istorice, şi‐aexprimat poziţia faţă de limba română şi folclorul românesc, reacţia faţă de creaţiateatrală manifestând‐o atât în calitate de cronicar dramatic cât şi prin acţiunea deadaptare din dramaturgia universală a unor piese necesare scenelor româneşti.Procedând la tratarea istoriei Bucureştilor, el a parcurs o suită impresionantăde documente interne şi externe, accesibile la timpul său, relevante prin bogăţiaşi coloratura informaţiilor. Pe această cale a reuşit să evoce atmosfera trecutului înevoluţia sa. Apreciat şi denigrat de contemporani Ionescu‐Gion ne‐a transmis de lafinalul veacului al XIX‐lea acele informaţii care, cu timpul, s‐au estompat prin amplulproces de metamorfozare a locurilor şi oamenilor. Faptul că timp de bune decenii afost în contact direct cu informaţiile documentelor dar şi cu cele relatate de maivârstnicii locuitori, a constituit organica prezentare a trecutului, pentru cititorul deastăzi, lectura scrierilor sale fiind o sursă de informare în care parfumul epocii tratateîl însoţeşte la fiecare formulare. A scris în epoca când tocmai începea o metodicătratare a trecutului. Ca atare, erudiţii savanţi Ion Bogdan sau Nicolae Iorga i‐aureproşat modul de relatare, considerându‐l un diletant. Trecerea timpului îl situeazăpe Ionescu‐Gion în rândurile celor care, prin modul de prezentare a scrierilor lor,aveau o mai pregnantă audienţă la publicul cititor.Vezi nota: 101.