GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

120 ■ PODUL MOGOŞOAIEI – POVESTEA UNEI STRĂZIşi încă odată, tot venind dela Teatru... şi Floflo plătea, şi tot plătea. La apatra oară îl opri pe Eftimie, întrebându‐l ce rost avea plimbarea asta, numaiîntr’un sens (pe atunci n’avea Calea Victoriei sens unic) şi Eftimie răspunsecu simplitate că aşa avea ordin dela stăpânu‐său...Pe vremea aceea, femeile zise „cumsecade” se fereau vara de trotuarullui Capşa, unde erai „ca pe genunchii bărbaţilor” şi treceau grăbite, şi cuprivirea înainte, pe trotuarul din faţă, al Luvrului 1220 . Pe dinaintea meselor, seplimbau doar „pipiţele” care treceau zâmbitoare, prinzând din zbor o adresă,un compliment, sau o cerere de „rendez‐vous”.Mă gândesc la „domnii dela Capşa” ca la nişte oameni fericiţi, carevorbeau de cai, de femei şi de vinuri cu foarte multă seriozitate şi care trăiauîntr’o lume restrânsă şi stilizată ca un desen de Constantin Guys 1221 sau onoapte de carnaval. Erau, înainte de toate, amanţi, purtau melon 1222 cenuşiu,monoclu 1223 şi pantaloni pepita, aveau o floare la butonieră, şi nu vorbeaudecât franţuzeşte. Am cunoscut pe cei mai mulţi dintr’înşii, în tinereţeamea. Erau însă atunci domni bătrâni, liniştiţi, şi aveau necazuri şi boală deficat, ca toată lumea. Azi au murit, cred, toţi, împreună cu politeţea, veseliadesinteresată, nepăsarea şi leul‐aur 1224 .Dar viaţa la Capşa şi‐a urmat cursul nestingherit şi după ce dânşii numai erau, până în vara 1916. La 20 decembrie al acelui an comandamentultrupelor bulgare 1225 se instalează la Capşa.A doua zi, începu golirea sistematică a pivniţelor.Soldaţii veneau cu raniţa şi sacul de merinde goale şi plecau cu ele pline.Ca să meargă treaba mai repede aduseseră şi căruţe, din care vindeau apoiîn stradă la cine vrea, sticla pe câte 3‐4 lei. Şi printre sticlele astfel vânduteerau: „Chateau Yquem, Crême de tête 1858, Chateau Lafitte retour des Indes1848, Fine Champagne 1825 şi 1848 des caves de l’Empereur”...De atunci, pivniţele lui Capşa n’au mai fost reînprospătate decât în parte.După războiu a urmat scăderea treptată a leului, tarifele vamale prohibitive...Pe la 1930, restaurantul era aproape părăsit, numai câţiva vechi clienţicredincioşi mai veneau zilnic, la aceeaşi masă. În cafenea, devenită dupădesfiinţarea „Terasei” 1226 , locul de întâlnire al poeţilor şi literaţilor, se discutamult dar se consuma puţin. În 1938 d‐l Capşa se hotărî să suprime cafeneauaşi să mărească restaurantul, cu tot spaţiul astfel câştigat. Se deschise o salăfrumoasă, primitoare, caldă şi restaurantul a cunoscut iar zilele frumoase deodinioară, când trebuiau reţinute mesele din timp... Şi, ca şi mai înainte,Capşa continuă să fie o permanenţă în viaţa acestui oraş.