GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

PÂNĂ ÎN CAPUL PODULUI ■ 211familie de ţărani la stânga, de burghezi la dreapta, şi‐au adus şi copiii, să vază şi ei.Actorii acestei scene au pierit de mult cu toţii, dar decorul a rămas, nemişcat.Palatul se arată azi ca în 1854, numai corpul de gardă a fost ceva modificat,acum câţiva ani, când o parte din clădire a fost expropriată pentru lărgirea CăiiVictoriei. Iar careta de gală se mai poate vedea şi azi, lângă alte trăsuri frumoase,într’un şopron, la Buftea. În căptuşeala ei, roasă de timp, am găsit ziare vieneze,îngălbenite, dela 1840.Mai trecură doi ani după vizita mareşalului austriac şi, împlinindu‐şisorocul 2333 , Vodă Ştirbey îşi părăsi Scaunul. Dar gândul de a‐şi sluji Ţara nu‐lpărăsi niciodată.În 1866, fostul Domnitor se înfăţişă lui Carol I, urmat fiind de toţi băieţiilui 2334 , şi îi prezentă cu simplele cuvinte: ,,De fideles serviteurs de Votre Altesse”.Curând după aceea, în 1869, îşi dădu sufletul, departe de ţară, la Nisa 2335 .Şi fiindcă în viaţă, ca şi în teatrul lui Shakespeare 2336 , tragicul şi comicul suntîmbinate, vreau să sfârşesc aceste scurte însemnări cu încă o „poveste de familie”:la ieşirea din indiviziune 2337 , al şaselea copil, Feneretha, nemulţumită, se vede,de împărţirea făcută, plăti partea sa fratelui ei Alexandru 2338 în băncuţe de 50 debani şi, fiindcă erau mai multe sute de mii de lei, trebuiră şi mai multe căruţe.Istoria nu spune cât a ţinut numărătoarea.Pe când scriu aceste rânduri s’au împlinit, zi cu zi, o sută de ani de cândPrinţul Albert era oaspetele lui Barbu Ştirbey şi poate, de când biata CoanaAlgioaica plângea afară.Cu gravura lui Doussault în mână am intrat în salonul cel mare al Palatului.Nimic nu s’a schimbat de atunci. Aceleaşi ornamente îşi desfăşoară volutele 2339deasupra uşilor, tavanul se îmbină cu pereţii cu acelaşi chenar, căminul e celde atunci, şi înaltele sfeşnice de pe dânsul, şi grelele policandre de bronz aurit,animate de lanţurile lor, şi frumosul parchet, în pătrate mari din lemne felurite.Am stat câteva clipe singur în sală. Soarele care apunea arunca stropi de aurprin ferestrele înalte, şi în colbul ce se juca în razele lui îmi părea că se ridicauîncet, încet, nălucile unei lumi de mult sfârşite.ULTIMII PAŞIOpresc aci cronicul Podului Mogoşoaei. Cartea 2340 a ajuns mare, şi mătem că oboseala ameninţă pe cititor, îmi dau seama de monotonia izvorîtă dinaceleaşi repetiri: „S’a zidit aci o casă, au trăit într’însa oameni care erau aşa, şialţii aşa, au murit, casa s’a prăpădit, azi de abia îi mai cunoşti locul...” Mai am în