GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

DIN BULEVARD ÎN PIAŢA TEATRULUI ■ 159care se urcă pe scenă, lipsiţi de orice cunoştinţe despre arta dramatică, de oriceeducaţiune pregătitoare pentru cariera de artist... Lipsa de modeluri îi obligăa creia rolurile după o închipuire totdeauna greşită, şi cât pentru declamare eise mulţumesc a le recita cu o repeziciune monotonă, fără pauze, fără întonări,fără natural, mai cu seamă”.„Unii însă, care se cred artişti, cad în excesul contrar; sbuciumându‐se canebunii, mişcându‐şi braţele ca telegrafele aeriene 1700 întorcând ochii furioşica motanii înamoraţi şi răcnind cu aşa furie că publicul se întrebă: ce i‐aapucat?...„Costumele, ca şi decorurile, prezintă anacronisme neiertate: scene decodru se petrec în pieţe de oraşe, scene de salon în grădină, şi în ele se agităautomaticeşte marchizi în costum de paiaţe, dame din secolul al XVI‐leaîmbrăcate după moda de astăzi, care se sărută în gură şi adeseori vorbesc cudosul întors la public, sau fug în culise dacă şi‐au uitat rolul”.Iar Wachmann, compozitor, dirijor şi, alături de Caragiale, primuldirector al Teatrului Naţional, se plânge că Pascaly şi Demetriade calcă canişte desperaţi şi declamă de se înţelege pe dos, că Matilda Major 1701 , nevastalui Pascaly, poartă giuvaericale scumpe la gât şi la mâini când joacă rolul uneicerşetoare, că vesela şi deapururi tânăra Frosa Sarandy 1702 îşi roteşte ochiiprin sală sau prin culise, râzând şi făcând semne altora decât celor cu carejuca şi că biata Cecilia Caragiale 1703 , nevasta lui Iorgu, neştiind nici carte,nici muzică, se silea să „prindă” din ureche aria dela bărbatu‐său, care i‐o totcânta, rugându‐se: ,,prinde‐o, Cecilia, prinde‐o”!...Cu aşa trupă, cu aşa repertoriu, cu aşa regie puse Caragiale 1704 , angajat decomitet, stăpânire pe scena teatrului Naţional, în ultima zi a anului 1853.Şi, în bună colaborare cu Wachmann, codirectorul teatrului, se şi pusepe treabă, jucând alternativ cu opera italiană, când nu trecură două luni şi sevesti în Bucureşti sosirea apropiată a marelui actor moldovean Matei Millo,care încurcat în datorii ca întotdeauna, venea la Bucureşti „să‐şi mai dreagă„busuiocul”, cum spunea.„Era un eveniment însemnat sosirea marelui artist”, scrie C. Ollănescu.„El nu numai că avea să înfăţişeze tipuri şi caractere rupte din chiar trupulsocietăţii noastre, ci făcea, pentru întâia oară, să răsune aci glasul vesel şisimpatic al muzei lui Alecsandri care, ridicându‐se gingaşă, firească, uşoarădeasupra înduioşării făţarnice ori a patosului sforăitor al dramei, înviora,răcorea suflete şi minţi. Un gen nou aţâţa de acum interesul, dând sceneiromâneşti un farmec atrăgător. O lume cunoscută, cu deprinderi şi cu păcatece izbeau zilnic ochii mulţimii, se înfăţişa publicului, impunând nu numaiatenţiunea, dar provocând şi critica, comparând cele ce i se desfăşurau în faţăcu acele trăite dimprejur”.După o serie de reprezentaţii triumfale la Bossel, despre care am mai