GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

DIN BULEVARD ÎN PIAŢA TEATRULUI ■ 141pe scaunul împăratului şi va judeca lumea, şi lumea va fi izbăvită de păcate, pevecii vecilor...Dar până ce va veni, trebueşte păstrată neatinsă legea lui şi păstrată înfundul lăcaşului de rugăciuni uşa tainică după care stă trunchiul de copacscobit pe care se săvârşeşte scopirea 1480 ...Aci, la zile mari, vine „nastavnicul” 1481 , mai marele comunităţii, cu sfoara,pentru cei ce se mulţumesc cu „cea dintâiu pecete”, cu briciul sau cu satârulpentru cei dornici de a se lepăda cu totul de „cheia iadului” şi de a primi„pecetea împărătească”.Iar femeilor nu li se tăia, de obiceiu decât vârful sânilor... 1482Dar din când în când cazacii năvăleau în satele „scopţilor” 1483 , prindeaupe vreunul, îl îmbrăcau în haine femeieşti şi îl plimbau pe drumuri, în lovituride nagaică.Asupriţi, batjocoriţi, scopţii au început să‐şi caute adăpost pe la străinişi unii l‐au găsit în Moldova, unde cârmuirea era tolerantă. Astfel s’au aşezatmai întâi la Iaşi, încă de pe la începutul veacului, de unde unii au trecut laBucureşti, ceva mai târziu. La1870 erau aci cu totul 130 de bărbaţi şi 60 defemei.Locuiau toţi laolaltă, pe la Obor 1484 , într’o uliţă care mult timp s’a numitstr. Birjarilor, azi, Episcopul Radu. Şi erau enoriaşii Sfântului Ion Moşi 1485 ,în preajma căruia îşi aveau cimitirul, dar aveau un lăcaş de rugăciune undevaîn Suburbia Silvestru 1486 şi, zice‐se un loc de întâlnire şi de cult tainic, într’ostupină 1487 în pădurea Tunari 1488 .Şi mi‐i închipui, după ce aşteptaseră ceasuri lungi pe capră 1489 , laFronescu 1490 , la Flora 1491 sau la Vila Regală, şi se înapoiaseră în oraş, într’unsfârşit de noapte, în ciripitul vrăbiilor trezite şi al sărutărilor vreunei perechide îndrăgostiţi îmbrăţişaţi în fundul trăsurei, pornind la soare răsare, în pasulcailor obosiţi, spre ascunzişul pădurii, ca să se roage pentru păcatele lor, şipoate ale altora.Fiindcă umblau noaptea târziu, dimineaţa nu prea ieşeau din casă, celmult vreo opt, zece trăsuri. În schimb, după amiază, porneau împreună pela 2, iarna, pe la 4, vara, şi închizând ochii, parcă‐i văd şi acum, trecând prinstrada Batiştei, să‐şi ia locul pe Piaţa Teatrului. Mergeau agale, în trapul mical cailor, şi fiindcă pe vremea aceea era în Bucureşti circulaţie puţină, mergeauadesea trăsură lângă trăsură, vorbind, dela capră la capră, de ale lor...De pe trotuarul Continentalului, dacă făceai semn unuia, izbucneaudeodată: „gata conaş!” şi două trei trăsuri porneau, să tragă la trotuar în voltămăiastră. Şi nu se spunea niciodată unui muscal, nici stradă nici număr, cinumai la doamna, sau la domnul cutare, şi era de ajuns.Îi revăd pe toţi, pe Iegor, pe Ivan, pe Evdoşca, care umbla cu RaduVăcărescu 1492 şi era un artist, pe Nicoluşca al cneazului Moruzi, pe Mişca, cel