GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

94 ■ PODUL MOGOŞOAIEI – POVESTEA UNEI STRĂZIGrădina, unde ne jucasem ca copii, era mai toată acoperită, de teamaploii, că fusese un zăduf grozav, cu un umbrar de pânză, deasupra căreiagloburile electrice, învelite în tulpan 979 , luceau ca stele îndepărtate; la piciorulcopacilor, crini şi trandafiri îşi răspândeau parfumul, nisipul aleilor eracolorat, prin iarbă lampioanele străluceau ca licuricii, şi ici şi colo fotolii degrădină aşezate două câte două, parcă te pofteau la şoapte şi la destăinuiri.Zâmbitor, trecând dela un invitat la altul, Poklevsky bea cu fiecare un paharde şampanie. Invitaţii erau, precum am spus, peste 500!...Cerul se luminase bine deasupra pânzelor albastre când unul din noi netrezi din vis: „Peste un ceas şi jumătate sună încălecarea la Dadilov”.Avusesem grija să tocmim, de cu seară, un taximetru, care ne aştepta.Trei în fund unul pe capră, pornim, în goana maşinei, spre Mihai Bravul 980 ;dar pe la Bellu 981 ploaia, care ameninţa de mult, începu să cază, la Jilava 982 erapotop, la Călugăreni 983 inundaţie şi la Mihai Bravul taximetrul zvâcni uşor şise înţepeni pentru totdeauna în glod până la osie. Şi iacă‐ne pe jos, în cismede lac şi tunica de gală lipite pe piele, ridicând la fiecare pas ocale de noroiu,şi alergând, căzând, ridicându‐ne, alergând iar, până ce zărirăm cu disperare,la orizont, bateria 984 înhămată; încă o opinteală şi când căpitanul Oreşcovicipuse fluierul la gură pentru „încălecare”, la 6 fix ne căţăram şi noi, fiecare, perotaşul 985 , mijlocaşul 986 sau înaintaşul 987 nostru respectiv.Şi niciodată n’a ştiut căpitanul Oreşcovici ce fel de noapte petrecuserăpatru teterişti 988 din bateria lui.Au mai trecut încă 20 de ani şi am mai fost odată, o ultimă dată, la vecheaLegaţie a Rusiei.Era o zi ceţoasă, la începutul lui Noemvrie 1934. De câteva luni, Româniareluase legăturile diplomatice cu U.R.S.S. 989 Poklevsky‐Koziell „Pok” cum îispuneau prietenii – fusese nevoit să părăsească casa unde locuise atâţia ani,şi să se mute aiurea, iar Sovietele hotărîseră dărâmarea vechei Legaţiuni şiparcelarea terenului. La 30 septembrie, în zorii zilei, „Pok” dădu jos de pecasă stema imperială 990 şi o duse, împreună cu portretul împăratului şi alîmpărătesei, la o mare doamnă din Bucureşti, care le‐a păstrat până la moarte.Apoi plecă şi dânsul; iar după câteva zile au venit lucrătorii, să dărâme.M’am plimbat îndelung, prin încăperile goale. Acoperişul fusese în partescos; pe ziduri rămăseseră mai albe locurile unde fuseseră tablourile; geamurinu mai erau, şi un vânt rece sufla prin încăperile unde răsunase, cu douăzecide ani înainte, vioara fermecată a lui Ciolac.M’am coborât în beciurile adânci, boltite ca o biserică, cu ziduri groasede cetate, cu zăbrele straşnice la fereşti, cum nu se mai fac. La un stâlp, într’ofiridă, o icoană, aproape ştearsă, a vreunui sfânt. Un liliac sbura, orbeşte.Am cutreierat grădina. Pretutindeni crescuseră bălăriile, aleile de abiase mai cunoşteau, sub buruieni şi frunze uscate; uitarea şi părăginirea îşi