GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

DELA GÂRLĂ ÎN BULEVARD ■ 67Cu mult deasupra acestor oameni de rând, boierii tineri şi eleganţipurtau pe cap un glob rotund de hârşie 624 cenuşie, având aproape patru coţicircumferinţă, o deschizătură prin care intra capul până deasupra sprâncenelorşi, în creştet, un fel de cuib de rândunică din postav, pe unde putea boierulsă‐şi apuce işlicul cu patru degete.Boierii mai în vârstă purtau un işlic tot atât de umflat, numai că sfera eratăiată pe jumătateÎn sfârşit sus, sus de tot, în înălţimile ameţitoare ale protipendadei, işliceleerau atât de colosale încât nu se găsea în tot oraşul butcă destul de încăpătoareca să ducă împreună doi boieri mari, în costumul lor de ceremonie.Alecsandri, care mai apucase vremea işlicelor, ne povesteşte că dacă o perechede postelnici se urcau în aceeaşi caleaşcă, işlicele lor fiind expuse a se turti subdesele izbituri, pentru a se feri, bieţii boieri se îndemnau să rămâie numai înfesuri, aşezând baloanele lor pe banca dinaintea trăsurii. „Şi nimic nu putea fimai comic decât acea sindrofie de capete fără işlice, şi de işlice fără capete”...Tot Alecsandri ne spune că din timpurile acelea a rămas cântecul:Ciocoiaşul, boier micPoartă şlic 625 cât un mirticEvghenistul, oboroacăUnde şoarecii se joacă...Atât de mult s’a schimbat limba noastră în o sută de ani, încât e uneorinevoie s’o tălmăcim. Cine mai ştie azi că mirticul 626 e a zecea parte dintr’obaniţă 627 , evghenistul un aristocrat şi oboroaca 628 sau oborocul un coş mare pecare‐l fac pădurarii din coajă de brad?Odată cu domniile ultimilor fanarioţi, vijelia revoluţiunii franceze ajunse,ca o adiere slabă, până în Ţara Românească. Işlicele tinere se adună prinpivniţele 629 dela Sf. Gheorghe Nou – „localurile” de pe atunci – să cânte încor pe greceşte, Marsilieza lui Rhigas 630 şi „la Carmagnole”.Dansons la Carmagnole 631Vive le sonDu canon...„Apelpisiţii” 632 pronunţau se vede, „fif le son”, şi le‐a rămas numele!:filfisoni 633 . Şi când, în uliţa Işlicarilor, îşi luă locuinţa consulul francez – celdintâi, cetăţeanul Emile Gaudin, îşi făcuse intrarea încă din 1795 – filfizonii,din dragoste pentru Franţa, cerură ca uliţa să fie numită: „uliţa Franceză”.Şi aşa s’a numit strada o jumătate de veac. Dar în 1871 634 din nou răsună„Marsilieza” în Bucureşti. Parcă victoriile armatelor germane întăriseră încăvechea noastră dragoste pentru Franţa. Cântecul, însă, se cânta prea tare,pentru vremurile acelea şi s’ar fi putut auzi prea departe. Municipalitatea,înţeleaptă, schimbă atunci numele străzii, şi îi zise „Strada Carol”.