PDF - Limba Romana

116limba Românăfapt, divinităţii. Ea este „pasărea măiastră”, „întruchipată în aur de sculptorulC. Brâncuşi”, de la care Lucian Blaga a preluat simbolul, încercând sădefinească fiinţa supremă 2 .Altminteri, în nemişcarea universală a fiinţelor şi lucrurilor care nu-şipun probleme, care acceptă lucrurile aşa cum sunt, numai omul mai încearcăsă strige şi, de fapt, numai biologul din om, care – marcat de impulsuriletransmise necontrolat din creier – îşi strigă nedumerirea, spaimanecunoaşterii.(2) Nimic nu vrea să fie altfel decât esteNumai sângele meu strigă prin păduridupă îndepărtata-i copilărie,ca un cerb bătrândupă ciuta lui pierdută în moarte.(În marea trecere).Observăm însă că strigătul nu mai este „prelung”. Dimpotrivă, se stinge„prin păduri”, care alcătuiesc, desigur, hăţişul existenţei efemere de pepământ. De altfel, chiar şi strigătul divinităţii se pierdea „în păduri plutitoare…deasupra apelor”. Cu atât mai mult, în ordine umană, strigătul esteatenuat, dacă nu chiar scufundat definitiv în apele începuturilor. Este ceeace în simbolistica creştină va fi „strigătul în pustie”.Pe de altă parte, omul – poet şi gânditor – constată încă de pe acumcă răspunsul pe care îl aşteaptă nu va fi formulat, în nici un caz, prin strigăte;el poate fi aflat mai degrabă în liniştea universului. Dacă toate celelalteelemente ale lumii – astrele, formele de relief, obiectele, animalele, plantele– îşi acceptă destinul, inclusiv sfârşitul (pentru că nici nu sunt conştientecă există un sfârşit), omul trăieşte neliniştit. Încercând să găsească sensulexistenţei sale, ca pe o „ciută pierdută”, ajunge curând la concluzia că nude strigăte are nevoie, ci de linişte, condiţia relevării semnelor şi enigmelordatului vieţii.(3) Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.Cerul se dăruieşte apelor de jos.Cu ochi cuminţi dobitoace în trecereîşi privesc fără de spaime umbra în albii.Frunzare se boltesc adâncipeste o-ntreagă poveste.(În marea trecere).Propoziţiile bine delimitate prin punct constituie o enumerare a acestorelemente, care, prin opoziţie cu omul, îşi împlinesc „cuminţi”, „fără despaimă” şi fără zadarnice aspiraţii, rostul în univers.Când strigătul uman se aude totuşi, chiar şi după matura chibzuinţăimpusă de semnele existenţei ce se apropie de sfârşit, el este unul decăinţă. Este vocea celui ce a cutezat să depăşească, fie şi numai cu vrerea,limitele îngăduite ale cunoaşterii, a celui ce şi-a scufundat mâinileîn apele care spală misterul creaţiei, ape maculate de veninul tăgadei,al trufiei preaplinului raţiunii. În felul acesta, el s-a înălţat deasupra elementelorfără grai, fără conştiinţă – pomii, pietrele etc. –, dar nu a devenitmai fericit.