PDF - Limba Romana

Critică, eseu 137opera urmând să fie scrisă pe măsuraelaborării, de unde ezitările şinumeroasele completări.Teoretic, rolul artei, în viziunealui Eliade, s-ar reduce la redarearealităţii, de aceea el nu se sfiieştesă confirme că nu ştie să scrie.Dar a scrie are, în acest context,semnificaţia de a re-scrie, adică dea transforma („Recunosc că poatefi o carte bine scrisă, o admirabilăoperă literară, susţine prozatorul,dar eu am luat-o în mână nu pentrua citi literatură, ci pentru a evadadin ea. Am cercetat-o pentruautenticul experienţelor de acolo”).Importantă ar fi deci nu perfecţiuneaexpresiei, căci – aşa cum susţineeseistul – „numai cărţile «imperfecte»au sfidat şi sfidează timpul”, cicapacitatea scriitorului de a construidin propriile sale experienţe o realitatedurabilă în conştiinţa altora.Atât Camil Petrescu, cât şi MirceaEliade au perceput independentimperfecţiunea cuvântului şi au intuitimposibilitatea de a atinge perfecţiunea.Cu toate acestea, primula accentuat acţiunea sincronicăa funcţiilor poetică şi expresivă alimbii, iar Eliade a discreditat efortulstilistic şi a refuzat revenirea asupratextului. Refuzul oricărui planschematic se explică prin caracterulartificial, de unde şi un veritabilelogiu în favoarea autenticităţii: „Totce e chibzuit, filtrat, revizuit – mi separe artificial. Va trebui să mă dezbarde acest rest de imaturitate, deaceastă superstiţie a „autenticităţii”cu orice preţ. (Autenticitatea emoţieimele estetice, vreau să spun:nu pot scrie dacă am făcut în prealabil,mental, „repetiţia generală” ascenei care trebuie scrisă. Emoţiaestetică, epuizată de „repetiţia generală”,şi-a pierdut pentru mineautenticitatea, spontaneitatea)”.Pentru a surprinde ritmurile conştiinţei,„datoria scriitorului este săse exprime exact”, să respecte calităţilegenerale ale stilului: claritatea,precizia, corectitudinea. Dar „oricese scrie, fatal, e departe de realitate”,fiindcă „scrisul a slăbit cumplitputerea gândului, depărtând minteade la „cuvânt” şi depărtând-ode la idee”. Scriitorul întruchipează,aşadar, în operă, o realitate fictivă,pe care este la fel de incapabil săo înfăţişeze aidoma, ca şi pe aceeatrăită. „Graficul mă zăpăceşte,opinează Mircea Eliade, pentru căeu ştiu că tot ce se scrie e în parteneadevărat”.Pentru autorul Oceanografiei,stilul este, în fond, semnul unei deficienţede creativitate, un adaos decorativinutil. Lăsând la o parte însăeroarea de a considera stilul drepto deficienţă a creaţiei, pledoaria luiEliade dezvăluie insatisfacţia provocatăde convenţionalismul multoropere literare contemporane.Din primele articole, criticul esteîmpotriva formalismului şi mimării.Scriitorul trebuie să se contopeascăcu opera sa, să scrie „cu sângedin sângele lui, cu suflet din sufletullui” 11 . Recenzând – la 20 de ani – ocarte mediocră a lui Vasile Savel,criticul generalizează, precizând căliteratura nu înseamnă „copia formalăa vieţii, nu reproducerea principalelorfuncţiuni fiziologice, nicicrearea unor personagii arbitrare,