PDF - Limba Romana

20limba Română3.3. Modelele exemplare sunt preluate în cadrul cunoaşterii expresiveîn calitate de materie primă pentru relaţiile evocative. Cunoaşterea expresivă,reamintim, nu are drept conţinut propriu unităţi deja date, ci doarprocedee de construcţie a textului, cu normele lor inerente. Procedeeleoperează însă asupra unor „unităţi deja date”, pre-textuale. Acestea suntîn primul rând (I) semnele idiomatice, deja date în tradiţie; lor li se adaugă(II) mijloacele tradiţionale pentru realizarea anumitor procedee şi funcţiitextuale, precum şi (III) cunoaşterea unor texte (sau fragmente de texte)anterioare, care pot fi repetate ca atare în construcţia unui text nou (Coseriu,1984, 7-8, 1988, 256-259).Lingvistica integrală a textului propune, de aceea, răsturnarea / dinamizareaperspectivei de cercetare şi mutarea centrului de greutate de laprodus înspre activitate, de la identificarea unui „tipar caracterial” al modeluluiexemplar înspre investigarea procesului de construcţie a sensuluiîn texte, proces în care au loc actul integrării şi, respectiv, actul depăşiriimodelelor tradiţionale.4. Conceptul de „modalitate elocuţională”În alte orientări teoretice, pentru a defini tipurile textuale „externe” (ex.:„reţetă culinară”, „discurs electoral”, „scrisoare de afaceri”, „ghid”) şi o partedin tipurile „interne” (ex.: text „argumentativ”, „procedural”, „descriptiv”, „narativ”),se recurge predilect la un set de parametri care corespund cu ceeace Coseriu denumeşte „determinările generale ale vorbirii individuale”, şianume „a. vorbitorul; b. interlocutorul; c. obiectul [despre care se vorbeşte];d. situaţia [de vorbire]” (Coseriu, 1988, 160-161). Teoriile comunicativ-acţionaleale textualităţii îşi propun să identifice tocmai parametri care ţin deasemenea determinări, pe care le presupun a fi „tipuri de structuri globale”sau „informaţii cu relevanţă generală” care sunt structurate în text.Nu negăm că investigarea tuturor acestor tipuri de „informaţii” are relevanţă(I), pe de o parte, ca un cadru liminar textualităţii propriu-zise, cadrula care aceasta nu poate fi redusă, şi (II), pe de altă parte, prin prismacontribuţiei lor la realizarea anumitor funcţii textuale.Se impune subliniată însă o diferenţă fundamentală de perspectivăasupra rolului pe care cei patru factori îl joacă în configurarea tipului textual.Orientările socio / acţional-comunicative îşi propun să descrie exhaustivşi univoc ‘tipurile’ de texte prin variantele de realizare a parametrilor ce ţinde cei patru factori. În schimb, din fundamentele lingvisticii integrale a textuluirezultă că o asemenea descriere nu va fi niciodată posibilă, deoarecenormele care privesc determinările generale ale vorbirii sunt „foarte laxe,generale şi cu grad redus de specificitate” (Coseriu, 1988, 160-161). Maimult, ele sunt rareori prezente în text ca atare, în manieră explicită. Ele semanifestă mai degrabă ca presupoziţii de fundal atunci când se evalueazăadecvarea („Angemessenheit”) textului sub respectivele unghiuri.În perspectiva unei tipologii integraliste, variantele (realizările posibileale) celor patru instanţe justifică ceea ce am putea numi modalităţi generaleale vorbirii sau modalităţi elocuţionale. De această natură suntvariantele monolog / dialog, „stilurile narative” (ex.: direct, indirect, indirect