PDF - Limba Romana

298limba Română• Medicul (martor) oculist.• Specialist în cele mai vaste do(g)menii de cunoaştere.• De regulă, secretarele şefilor importanţi sunt nişte (con)ţopiste.• Uneori, ce înălţător sună în tuburile de orgă trâmbiţele Judecăţii deApoi...• Fabula rasa: o fabulă străină, pe care şi-o atribuie un plagiator.• O pereche de rime: „De bunic ce cred nepoţii? / – Vornicel la nuntamorţii...”.• În deloc puţine cazuri, ruinele sunt mult mai grandioase decât edificiulcare a(u) fost cândva; acesta, dacă s-ar fi păstrat întreg până în prezent,nici pe departe nu s-ar fi bucurat de atenţia care li se acordă, iată, risipiturilorsale. (Spre exemplu, în marile oraşe – „scheletele” unor clădiricare au avut grav de suferit în timpul războiului, păstrate în acea starea dezastrului în care au devenit memoriale.)• Poetul I. B., celebru în anecdotica scriitoricească basarabeană, a fostunul dintre cei care au citit nici mai puţin, nici mai mult decât ceea ce ascris el însuşi. Ar fi fost vorba de un perpetuum mobile al suficienţei desine a omului talentat, care totuşi fugea de carte ca diavolul de tămâie.• Pornind de la experienţele confuze pe care le ai cu aproapele tău, tegândeşti că biblica zicere ar trebui să sune astfel: „Să iubeşti pe îndepărtatultău ca pe tine însuţi”. Amin.• Dacă e însoţită de oricât de puţină speranţă că Divinitatea ar putea să teajute, desperarea (adică, lipsa de speranţă!) poate fi „reciclată” în motricitatecreatoare.• Iluzia nu ar fi decât o speranţă cu o şi mai mică şansă de izbândă. E ofascinantă diluare a unei speranţe mult mai „pământene, mai realiste”.• Implicit, orice am spune, se adresează vântului: respiraţia ca iminent„afluent” al Fluviului General al Văzduhului: Vântul.• Dacă eşti obsedat prea mult de şansele care ţi-au scăpat, tot privind îndărăt,spre deja absenţa şi ireversibilitatea lor, ai putea avea ne-şansa dea nu vedea la timp şansele care vin spre tine din ziua de mâine; fireşte,şi din propriul tău spirit.• Un paradox, ca un vis ciudat: inflaţia inflaţiei înseamnă de fapt lipsainflaţiei. Nu e ca în cazul cu cântarea cântărilor, când se subînţelegemai marea importanţă a cântării propriu-zise, recunoscută drept „maimarea”, dacă nu peste, atunci cu siguranţă dintre toate cântările. Pecând inflaţia inflaţiei face ca însăşi noţiunea de inflaţie să nu mai aibărost. (Asta, într-un vis ciudat, spuneam, paradoxal, şi nu în implacabilarealitate.)• Criza, personală sau mondială? Pierderea oricăror iluzii, dar nu şi consolidareaunor convingeri. Apatie, vacuum, derută.• Mistica? Totdeauna ceva de calitate îndoielnică, pentru a nu spune şimai mult, dacă nu chiar totul: proastă, „calitatea”.