PDF - Limba Romana

46limbajului, adică nu pot răspundela întrebarea ce este limbajul înaintede „a servi la…”. Mai mult decâtatât, ele induc ideea că limbajular fi o entitate statică, imuabilă,un produs (ergon). În consecinţă,considerarea funcţiei comunicativedrept funcţia esenţială a limbajului(considerarea limbajului drept „instrumentde comunicare”) constituieuna dintre erorile epistemologiceimportante ale principalelor orientăridin poetica lingvistică. Acesteorientări s-au bazat epistemologicîn special pe paradigma lingvisticăpentru care funcţia esenţială a limbajuluiera redusă la comunicare,iar limbajul era considerat doar un„instrument de comunicare”, comunicareauzuală, practică reprezentândetalonul, punctul zero la careera raportată poezia şi prin care seîncerca definirea esenţei poeziei.Aceste poetici lingvistice eşuează,neputând să explice esenţapoeticităţii, iar eroarea fundamentalăse află la nivel epistemologic: pede o parte, pentru că se încearcăexplicarea logosului poetic prinraportare la logosul pragmatic(s-a definit adesea poezia ca „deviere”de la limbajul comun), celedouă fiind finalităţi ale logosuluisemantic şi, astfel, ireductibile funcţionaluna la cealaltă; iar pe de altăparte, pentru că se defineşte limbajulca produs, ca entitate statică,neluând în considerare faptulesenţial că activităţile culturale aleomului stau sub semnul lui enérgeia,al dinamicităţii şi al creativităţiiperpetue (această consideraţie arevaloare de postulat în lingvistica integrală).Ne vom referi în continuare,limba Românăsuccint, la aceste două aspecte:definirea poeticităţii pornind de latextul literar înţeles exclusiv ca ergonşi definirea specificităţii poeticeîn raport cu genul proxim identificatdrept „limbaj obişnuit” (logos pragmatic).Reducerea textului literar laipostaza sa de obiect şi identificarea,mai ales la nivel formal, aindiciilor poeticităţii / literarităţii aufost greu de realizat din cauza lipseiunui criteriu pertinent pentrua diferenţia poeticul de alte manifestăriale limbajului. De exemplu,atât retoricile clasice – care încercausă impună un criteriu cantitativde distincţie (definind poeticul ca„limbaj ornat”, rezultat prin „împodobirea”limbajului obişnuit) –, câtşi poetica formalistă şi apoi ceastructuralistă – care propuneau uncriteriu calitativ prin încercarea dea identifica o funcţionare specificălimbajului în literatură – eşuează înprimul rând pentru că pornesc de lapremisa considerării textului literardrept un obiect lingvistic, un produs(ergon). În opinia structuraliştilor,textul literar, ca macrosemn sauobiect lingvistic închis, autotelic,subzistă numai prin relaţiile dintreelementele care îl alcătuiesc şi, înconsecinţă, ei căutau specificitatealiterară în structura textului. Astfel,poetica structuralistă ajunge la considerareasensului ca fiind imanenttextului-obiect, iar de aici decurge,inevitabil, formularea unor criterii(empirice) de descoperire a sensului„dat” şi, implicit, de definire şi deidentificare a poeticităţii. Fără intenţiade a realiza aici o prezentare asubstanţei teoretice structuraliste şia premiselor pe care aceasta se în-