PDF - Limba Romana

284să mă eliberez în întregime şi lacare anii mei impresionabili, cei cecondiţionează formarea caracterului,e firesc să fi contribuit în bunămăsură, vorbesc de perioada carese întinde, cât vezi cu ochii, între primelepoticniri, în spatele unui scaun,şi clasa a zecea, sfârşitul studiilormele liceale. Aveam deci penibilulobicei că, spârcâindu-mi chiloţii,de regulă la începutul dimineţii,între orele zece-zece şi jumătate,să vreau negreşit să-mi continuu şisă-mi închei ziua de parcă nimic nus-ar fi întâmplat. Numai ideea de-amă schimba, sau de-a mă destăinuimamei care n-ar fi vrut decât să măajute, îmi era intolerabilă, nu ştiu dece, şi până la culcare mă târam cu...între pulpe sau lipit de fese, arzător,crocant şi rău mirositor, rezultatulrevărsărilor mele. De unde acestemişcări precaute, ţepene şi cât mailargi ale picioarelor şi acest balansdesperat al bustului, menit fără îndoialăsă dea impresia, să te facăsă crezi că eram fără griji, vesel şivioi, şi să facă verosimile explicaţiilemele pe tema rigidităţii bazei, pecare o puneam pe seama reumatismuluiereditar. Elanul meu tineresc,în măsura în care-l aveam, se uză,se acri şi devenii neîncrezător înaintede vreme, iubitor al ascunzişurilorşi al poziţiei orizontale. Bietesoluţii ale tinereţii, care nu explicănimic. N-ai nici un motiv să fii stânjenit.Să raţionăm fără teamă, ceaţanu va ceda.Se-nsenina. Mergeam pe stradă,ţinându-mă cât mai aproape detrotuar. Trotuarul cel mai larg nueste niciodată destul de larg pentrumine, când mă pun în mişcare,şi am oroare să incomodez necunoscuţii.Un sergent mă opri şi-milimba Românăspuse: Şoseaua – pentru vehicule,trotuarul – pentru pietoni. Parcă dinvechiul testament. Urcai deci petrotuar, scuzându-mă parcă, şi mămenţinui, într-o înghesuială de nedescris,preţ de vreo douăzeci depaşi, până-n clipa în care a trebuitsă mă arunc la pământ, ca să nustrivesc un copil. Era înhămat, îmiamintesc micile hamuri cu clopoţei,probabil se credea ponei, sau percheron,de ce nu. L-aş fi strivit bucuros,detest copiii, i-aş fi făcut dealtfel un serviciu, dar mă temeamde represalii. Toţi oamenii sunt părinţi,asta-i ceea ce vă interzice săsperaţi. Ar trebui amenajate, pestrăzile cu trafic intens, piste specialepentru micuţele fiinţe murdare,pentru landourile, cercurile, suzetele,patinele, trotinetele, păpuşile,mănuşile, doicile, baloanele, toatămicuţa, murdara lor fericire, ce mai.Căzui deci şi căderea mea antrenăpe aceea a unei bătrâne doamneburduşită cu paiete şi dantele carecântărea cam vreo două sute de livre.Urletele ei nu-ntârziară sa stârneascăo învălmăşeală. Speram dintoată inima să-şi fi spart femurul,bătrânele doamne îşi sparg uşor femurul,dar nu de-ajuns, nu de-ajuns.Profitai de confuzia generală ca s-oşterg, proferând injurii ininteligibile,de parcă eu eram victima, şi eram,dar n-aş fi putut s-o dovedesc. Nuse linşează niciodată copiii, pruncii,orice ar face, sunt absolviţi dinainte.Eu i-aş linşa cu plăcere, nu spun căaş face-o cu mâna mea, nu, nu suntun violent, dar i-aş încuraja pe alţiişi le-aş plăti un rând când totul ar fiterminat. Însă de abia putui să-mireiau sarabanda tropăielilor şi smuciturilorcă am şi fost oprit de un aldoilea sergent, atât de asemănător