PDF - Limba Romana

Critică, eseu 143nând o definiţie „proprie” a geniului,prin intermediul replicilor personajuluiAloizia Lange: „Sunt gravi, auprestanţă, rostesc lucruri inteligenteşi neînţelese, îi farmecă pe toţi…,îmi imaginam întotdeauna că suntînalţi”. Cultul geniului se crea, pe deo parte, prin lupta, cu final tragic,a geniului împotriva mediului ostil,şi, pe de altă parte, prin umilirea şichiar demonizarea unei personalităţiistorice, a unui talent obişnuitdin anturajul geniului. Or, mitul Mozart– Salieri ar fi fost imposibil învarianta Mozart – Beethoven sauMozart – Shubert. Revenim, astfel,la maxima biblică: „…oricui are ise va da, iar de la cel ce nu are şiceea ce are i se va lua” (Luca, 19-26). Este sugestivă în acest sensultima replică a lui Salieri din piesalui C. Cheianu: „Mi-a răpit totul! El aplecat în paradis, iar mie mi-a lăsatinfernul! Mi-a refuzat până şi gloriade a-l fi ucis! Am trăit două vieţi! Înuna am adunat, iar în cealaltă totuls-a risipit! Ce nenorocire! Ce nedreptate!”.Asemeni lui Mozart, Puşkinera „contaminat” de ideea genialităţii.A. Ahmatova susţine, alături dealţi cercetători ai operei puşkiniene,că drama Mozart şi Salieri porneştede la o experienţă personală apoetului, deci – din interior. Modalitateade prezentare a personajuluiMozart reflectă suferinţele reale alelui A. S. Puşkin. Unii cercetători auidentificat chiar o legătură între stărilede spirit ale lui A. S. Puşkin din1830 şi procedeele tehnice ale compoziţiei7 . Privită din exterior, piesalui A. S. Puşkin conţine referinţe laproblemele realităţii istorice concretea acelor ani. Lumea în care aparegeniul este supusă misticismului,este bigotă, arogantă, răzbunătoare.În piesa Achitarea lui Salieri C.Cheianu re-scrie soarta omului deartă. El renunţă la biografism în favoareageneralizărilor. Experienţareflectată în piesă, chiar dacă e ancoratăîn temporalitate, are un caractergeneralizator şi se suprapuneunui prezent continuu. Din punct devedere filozofic, poetic şi dramatic,timpul real este abstractizat, iar spaţiuleste comprimat şi (re)dus (la un)într-un „ospiciu”. Conturarea realităţiişi, în acelaşi timp, abstractizareafilozofică constituie substratul estetical acestei drame. Ca şi în piesapuşkiniană, se recurge la accentuareasemnificaţiei istorico-sociale, laprezentarea moravurilor, a relaţiilorsociale şi a transformărilor colectivecu repercusiuni asupra psihologieiumane.Or, acestea conferă piesei onotă de profund tragism, elementinedit în universul artei puşkinienela acea dată, prefigurând uneleintonaţii angoasante ce se vorface auzite mai bine în teatrul absurduluişi în cel postmodernist.Existenţialismul va dovedi, într-oformulă supremă, că şi conjuncţiadintre tragic şi realitate se supune„eternei reîntoarceri”, dar apogeulacestei demonstraţii îl va atingeteatrul absurdului. Chiar dacă farsatragică deţine monopolul, se poateconstata totuşi că teatrul postmodernistinstituie o nouă poetică atragicului. Piesa lui C. Cheianu (se)impune nu (printr-)o metafizică a„râsu’-plânsu’”-lui stănescian / ionescian,ci (printr-)o filozofie ce setermină întotdeauna cu un fiascopost-becketian. Intensitatea tragi-