PDF - Limba Romana

134sfărâmării iluziilor, al credinţei învechile norme, infirmând la nivelindividual credinţele naive în supremaţiaidealului, a valorilor moraleşi intelectuale ale artei. Literaturacaută să abandoneze aceste falsecredinţe, eliberându-se de „literaturitate”,de elementul contrafăcut alartei, punând în prim-plan expresiadirectă, frustă, brutală a individului,a experienţelor şi a zbuciumului săulăuntric. Una din constantele importanteale literaturii europene va fi, înconsecinţă, tocmai această veşnicăpendulare între literatură şi antiliteratură,între baroc, manierism,estetism, idealizare artistică, literaturizare,pe de o parte, şi „adevăr”,„mimesis”, „realism”, „autentic”, pede alta. La nivelul discursului literar,se vor înregistra mai multe consecinţeimportante ale acestei atitudini,cum ar fi: oroarea de stil şi fraze, deestetism bombastic şi de „scriiturăartistică” în vederea efectelor; fugade compoziţie şi meşteşug şi, ca rezultat,răspândirea şi consolidareaunei stări de spirit antiliterare.Refuzul stilului „frumos” constituieun efect al tendinţei cătrereal. Prozatorii cei mai reprezentativiîşi impun deliberat să scrieevitând artificiile „artistice”, deoareceprocedeele retorice constituieun fard ce alterează autenticitateascriiturii. Considerând stilul, scrisulfrumos, ortografia drept prejudecăţi,adepţii autenticităţii, în frunte cuStendhal, susţin cultul aridităţii, cumari elogii pentru stilul procesuluiverbal.Însuşi Flaubert, obsedat deabsolutul perfecţiunii estetice, detestă„jucărelele” literare („l’art nelimba Românădoit pas faire joujou” 6 ), construindu-şifraza fără înfrumuseţări, fiindpreocupat, în mod exclusiv, doar desurprinderea nuanţei de sens. Operaţiade transcriere, completare,lustruire compromit spontaneitateaşi, implicit, sinceritatea confesiunii.Orice prelucrare pare suspectăcând este vorba de autenticitate.Cine îşi înfrumuseţează opera sacrificăideea de autenticitate. Maimult decât atât, dacă substanţalăuntrică a operei nu se sprijinăpe autenticitatea trăirii, atunci construcţiaverbală este „ca un casteldin cărţi de joc care se surpă la osimplă atingere, ca un frumos balonde săpun, circumscriind doarun vid interior. O simplă aventurăverbală, oricât de izbutită, e ca osimplă aventură istorică, oricât destrălucită: ne ia ochii o clipă, dar piereapoi, înghiţită pentru totdeaunade legile implacabile ale devenirii” 7 .Adversar înaintea lui Camil Petrescual calofiliei, G. Ibrăileanu apreciamult lipsa totală de „literaturism” şinaturalul stilului epic la Panait Istrati.Marcat de idealul flaubertian descriitură, Paul Zarifopol ironizează,în Notă la comemorarea luiRenan, „stilul frumos”, numindu-l„suliman şi înzorzonare”, „emoţiepomădată şi regulat ondulată” 8 . Darcea mai răsunătoare profesiune decredinţă în favoarea întoarcerii la„naturaleţe”, în favoarea unui roman„fără stil”, a unei literaturi caresă nu poarte pecetea „literarităţii”,avea să vină din partea lui CamilPetrescu, marcat de programul esteticgidian. Anticalofilia teoretică aautorului Noii structuri are o dublă