PDF - Limba Romana

136fără stil şi chiar fără caligrafie”. Educatăîn spiritul esteticii realismuluiclasic, doamna T. se simte contrariatăîn momentul când aude că stilulfrumos este opus artei, dar autorul îisugerează, drept unică şi esenţialărecomandare, principiul sincerităţiiliminare şi al indiferenţei faţă deconvenţiile literare, cu preocupareadoar pentru exactitate. PentruCamil Petrescu, sinceritatea nu înseamnăînsă declaraţia publică aerorilor şi a defectelor, ci introspecţie,în măsura în care viaţă interioarăîi interesează pe alţii. Conformconcepţiei scriitorului, orice fapt,orice observaţie strecurate într-unastfel de proces-verbal sunt în măsurăsă releve o personalitate sauo atmosferă. Recurgând la naratoriineprofesionişti, Camil Petrescu îşimotivează alegerea printr-un principiual naturaleţei şi al autenticităţiidiscursului: „Am avut întotdeaunaconvingerea – şi azi mai înrădăcinatădecât oricând – că „meseria”,„meşteşugul” sunt potrivnice artei”.Acest scris, ce ar urma să izvorascăgenuin, fără pretenţii de literatură,are ceva din tehnica dicteului automat,propagată de suprarealişti.Deşi susţine reproducerea integralăa fluxului conştiinţei prin fotografiereavieţii interioare, Camil Petrescurespinge totuşi transformarea scrisuluiîn dicteu automat.Un alt adept declarat al anticalofilismuluieste şi autorul Oceanografiei,care şi-a exprimat înrepetate rânduri rezervele faţă de„stil”. În accepţia sa, stilul nu ar reprezentadecât o încercare eşuată„de voită originalitate”. Ceea ce arlimba Românăputea fi relatat „frumos şi simplu”este formulat „retoric şi empaticsau ipocrit şi ermetic”, de aceeaeseistul refuză lectura operei încare scriitorul se exprimă „frumos”.Ceea ce îi scapă autorului esteutilizarea antitetică a adjectivului„frumos”, iniţial în sensul de trăireemoţională, a doua oară – cu semnificaţiade inautentic. Cert estecă, asemenea autorului Patuluilui Procust, care recomanda celuice scrie „o liminară sinceritate”, îndauna „ortografiei”, „compoziţiei”,„stilului”, „caligrafiei”, Mircea Eliadeopunea stilului dichisit scrisul propriu-zis.Dacă stilul are nevoie detimp, de „ameliorare prin tehnică”,de „perfecţiune”, scrisul izvorăşteingenuu. Ca să judeci proaspăt şisă rămâi mereu „viu”, adică autentic,este bine să scrii spontan, sub„imbold”, „aşa cum eşti acum”, „nupeste zece ani”, când nu vei scrie„mai bine”, ci vei scrie „altfel”, pentrucă vei fi „altul”. Un atribut definitoriual autenticităţii ar fi, prin urmare,spontaneitatea, care vine într-ototală contradicţie cu stilul. Într-onotă din Jurnal, datată cu 27 octombrie1949, autorul Solilocviilor„se plânge” de „complexul autenticităţii”care îl împiedică să devinăun adevărat romancier: „Dacă aşavea răbdarea să scriu un romande două ori, sau să-mi pierd multeore filmându-l mental şi alegândepisoadele cele mai semnificative,cele mai intense, aş deveni poateşi eu un „adevărat romancier”. DarEliade se aşază la masa de scrisdoar atunci când „vede” începutulromanului şi personajul principal,