PDF - Limba Romana

120limba Românăpectiva ultimului popas, înaintea saltului în… necunoscut (să zicem doar:în moarte). Tot prin comparaţie cu celelalte „trepte” ale sonorităţii, sunetulclopotului este supus unor grade de atenuare din ce în ce mai pronunţate,fiind asociat, în cele din urmă, cu ideea de zădărnicie. Iată, de exemplu,vechea imagine a toamnei (toamna – prag, preludiul sfârşitului, dar şi momenttrecător într-o rotire ciclică a vremii) – realizată şi prin mijlocirea clopotelor,aşa cum fusese sugerată – în acelaşi context, de altfel, dar şi înaltele – prin cântec, prin glas etc.(14) Mari turme cu clopote vinPrin amurgul gorunilor sferici.(Septemvrie).Pregătindu-se pentru moarte, poetul însuşi, conştient de sfârşitul vieţii(identificată cu un cânt), şi-o imaginează ca pe o încetare /„o cădere” aavântului clopotelor:(15) Poduri vor tăcea.Din clopote avânturi vor cădea.(Semne).Imaginea este reluată mai tranşant în peisajul apocaliptic, deja citatîn aceste pagini, unde strigătele, cuvintele şi, în final, clopotele întruchipeazămoartea însăşi.(16) Clopote sau poate sicriilecântă subt iarbă cu miile.(Peisaj transcendent).Şi, din nou, atitudinea poetului este una de resemnată renunţare, dacăexpresia nu este prea pleonastică. De vreme ce sunetul clopotului – om,animal, obiect – este zadarnic, el însuşi, cel ce formulează întrebări, celce a încercat să afle şi să dezvăluie nepătrunsul, cel ce a vrut să se audăşi să fie auzit, să asculte sunetul înălţimilor, nu poate fi altceva decât clopotarulcare anunţa inevitabilul sfârşit.(17) De ce am râvnit altă menireîn lumea celor şapte ziledecât clopotarul ce petrece morţii la cer?(Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea).2.4.2. Alte sunete sau zgomote reprezintă aceeaşi zadarnică tulburarea unei linişti care nu a putut fi înţeleasă dintru început de cătremuritori. Iată, de exemplu, „osia bolţii” cereşti se aude „scârţâind în viforniţă”,la cercul de miazănoapte, în poezia Ani, pribegie şi somn, iatăvântul, „răsunând veşnic / prin cetini de zadă”, în Cântăreţi bolnavi, iatăpădurea sunând, cu efecte mortale însă, „cu tulnice multe”, în frecventcitatul poem Septemvrie, iată, tot aici, şipotul, izvorul, care încearcă, înamurg, să înveţe din nou vechiul cântec, iată apa care „bate-într-un ţărm”(Un om s-apleacă peste margine). Acestor sunete, mereu superflue, înciuda frumuseţii lor, în ciuda aparenţei rostului bine definit în alcătuireauniversului, li se adaugă: ciocârliile, care cad „ca lacrimi sunătoare aledumnezeirei peste ogor”, în Tăgăduiri, apoi mai jos, dar tot în văzduh,zumzetul de albine, care zboară „prin somnul cristalelor”, dar care, vai,sunt „albinele morţii” (Munte vrăjit) sau, în aceeaşi poezie, vulpea de aur,