PDF - Limba Romana

Critică, eseu 147le” critice violente. Personajele sunt(sur)prinse în actele cele mai intime,tainice, contradictorii şi sunt plasate,în momentele cele mai tragice,la graniţa dintre viaţă şi moarte. „Aldoilea plan”, intern, al vieţii eroilor,este mai important decât „primulplan”, extern, al comportamentuluilor. Autorii analizează natura pasiunilornu în ascensiunea acestora,ci în punctul de maximă tensiune.Aprofundând unele modalităţi deanaliză psihologică, ambii suntinteresaţi mai mult de „adevărul”şi de „logica” pasiunilor decât deevoluţia lor.Pentru A. S. Puşkin, esenţialăeste depistarea sursei unor stări despirit. Prin urmare, nu-l intereseazăatât mecanismul fabulativ al crimei,cât identificarea „patimilor” şipătrunderea „în adâncurile inimii”,după propria lui expresie, în „microcosmosul”sufletului omenesc. Elcoboară în subteranele sufletului,dezvăluind zbuciumul mistuitor şipasiunile patologice ale acestuia.A. S. Puşkin tran-scrie o dramă aunor caractere de o reală forţă lăuntrică,marcate de contradicţii. Piesalui C. Cheianu este una a situaţiilorbazate pe antagonismul „veridic”al caracterelor complexe, autorulconfigurând o analiză profundă afirii umane în diverse situaţii.În drama lui A. S. Puşkin personajelesunt şi co-autori: Mozart poatefi transpus în ipostaza persoanei Isau a III-a singular, iar Salieri este un„tu”, participantul unui dialog în careîşi expune părerea şi este ascultatde către autor. Pentru C. Cheianu,Salieri este un „el”, supus unor adevărate„probe” atât de către personaje,cât şi de către autor.În centrul atenţiei dramaturgilor(şi al cititorilor) se află nu atâtMozart, cât Salieri. La A. S. Puşkin,geniul joacă un rol secundar, în timpce lui Salieri i se atribuie rolul principalşi i se permite să se confeseze.Monologurile sale sunt gânduriinterioare adresate unei lumi care leaude, dar care le înţelege şi le interpreteazădiferit. Exclamaţiile lui suntsecundate de remarca-ecou: „IntrăMozart”, apariţia şi funcţia personajuluiservind drept dovadă a justeţeigândurilor lui Salieri şi drept argumentpentru sentinţa finală. Mozartnu intră în scenă ca un erou capabilsă schimbe sau să introducă cevanou în subiect.La C. Cheianu ambele personajesunt „principale”, doar căSalieri este personajul principal inprezentia, iar Mozart – un personajprincipal in absentia. Or, aceastătehnică de plasare a „greutăţii”operei pe umerii a doi „atlanţi” tangenteazăcu tehnica de multiplicarea eu-lui. Mozart îşi poate însuşicelebra formulă a lui Rimbaud, fiindpersonaj principal in absentia sau /şi Umbră, sau / şi „Procuror”, sau /şi „Judecător” etc. Dacă la A. S.Puşkin „istoria are timp” să-l ascultepe Salieri, la C. Cheianu „istoria segrăbeşte”, iar monologul lui Saliericonţine doar câteva fraze iniţiale,câteva puncte de suspensie şi câtevafraze finale „deschise”. Teatrulpostmodernist re-utilizează tehnicade reducere a limbajului personajuluila gradul zero, propunând spre„ascultare” un monolog al tăcerii.Or, la C. Cheianu Salieri este privatatât de dreptul la cuvânt, cât şi dedreptul de „autor” al crimei. Aceastăidee trebuie citită ca „în oglin-