PDF - Limba Romana

138limba Românăce sunt mişcate prin voinţa autoruluişi autosugestia cititorului. E necesarăo recreare, o adâncire, o luminare,pe care nu o îngăduie viaţa.Artistul vede, simte, pătrunde, asimileazămai intens realitatea imediată”12 . Îndemnul lansat de Eliadeeste „să facem din fiecare pagină anoastră un fapt”, adică să încărcămde semnificaţia trăirii personale oriceîncercare de comunicare directă,orice proces estetic.Calofilia şi tehnica scrisuluiîi displac autorului, după cum, înaceeaşi măsură, erau refuzate şi deCamil Petrescu, Anton Holban sauMihail Sebastian. Opţiunea scriitoruluise îndreaptă cu predilecţiespre „o naraţiune pură, fără balastşi fără stilistică”, de tipul celor alelui John Dos Passos (ManhattanTransfer) în care „creaţia, viaţa, ritmulvital” înving „superstiţia stilului”.Anticalofilia este categoric reafirmatăîn articolul Despre scris şi scriitor(1937): „Ce legătură poate aveascrisul cu «stilul» sau cu «perfecţiunea»,cu «ameliorarea»?”, anunţândcu satisfacţie – „am scăpat desuperstiţiile «stilului», puţin îmi pasăde imperfecţiuni, de contradicţii, deobscurităţi”. Autorul Oceanografieilansează îndemnul – „scrie şi nu tecorecta”, asemănător celui enunţatde naratorul din Patul lui Procust:„Scrisul corect nu e obligatoriu decâtpentru cei care nu sunt scriitori”.Mircea Eliade nu mai este obsedatde imperfecţiunile lexicale şi gramaticale,ci urmăreşte surprindereaomului din scriitor. Scopul său estesă redea vibraţia vieţii, nu fapte consumate.Neistovita căutare a semnificaţiilorascunse ori incomplet cunoscute,străduinţa „de a privi viaţade toate zilele a sufletului, de a dezlegaiarăşi, cu seriozitate, problemesimple – o numesc Oceanografie,motiva Mircea Eliade structura volumuluisău. „Căci ceea ce mă tulburămai mult la contemporanii mei (şiadesea la mine însumi) este aceastăstranie uitare a sensului prim alexistenţei, această dezinteresarefaţă de cele mai urgente nevoi aleinteligenţei noastre”. În scrisul săugrăbit şi dramatic se ghiceşte străduinţade a se cunoaşte şi de a seexprima pe sine, precum şi pasiuneade a releva tainele realităţii. Îndisponibilitatea cu care străbateregistrele trăirilor intelectuale şi aleexperienţelor sufleteşti, se intuieşteatitudinea rimbauldiană a libertăţii,înţeleasă ca autonomie a fiinţeiumane: totul merită a fi cunoscut,oricare act, orice angajare, meditaţiesau experienţă trebuie trăită.În consecinţă, „numai o literaturăce ignoră priceperea «de a povesticum trebuie», interesată în primulrând să reţină vibraţiile intime alefiinţei, care-şi deschide pe propriapiele drumul cunoaşterii [...], o literaturăce nu se sperie de «dezarticulările»gândului, de nebulozitateaexpresiei, de contraziceri şicontradicţii de la o pagină la alta,şi n-are fixaţia integralităţii, cultivândcu dezinvoltură fragmentul,fascinează – cel puţin teoretic – peurmele unui gidianism atroce, preocupărilescriitoriceşti ale lui MirceaEliade şi ale unei întregi generaţiitinere, dominată de expresia trăiriişi terorizată până la ridicol de chinul