PDF - Limba Romana

Aniversări 167najele plăsmuite de dumneavoastrăîşi trăiesc cu patimă propriuldestin, îşi caută şi-şi apără cu înfrigurareidentitatea (morală, naţionalăetc.), vor să fie şi sunt overigă durabilă în lanţul deveniriisinuoase şi al dăinuirii neamului.Care dintre eroii lucrărilor Dumneavoastrăilustrează mai deplin,mai profund, mai exact expresiaalter ego-ului scriitoricesc?– Ziceam în una din cărţilemele, prin vocea unui personaj,că, mai ştii, poate anume memoriaeste viaţa veşnică la care viseazămereu omul pe acest pământ. Iaristoria ce este, dacă nu memoriaumanităţii? Dacă mă gândesc binela cele câteva cărţi ale mele, toatear putea fi încadrate la capitolul prozeistorice. Fie privind evenimentemai îndepărtate, fie mai apropiatede timpurile noastre. Dintre ele, indubitabil,romanul Cumplite vremi,dar... care, dus până la jumătate, arămas să zacă aşa, mai bine de undeceniu, după ce că am lucrat la eldouă decenii... Sper să mă rup dinplasa nimicurilor vieţii şi să-l finisez,cu atât mai mult cu cât a fost scris,la vremea lui, într-o primă redacţie,rămâne doar să-l pun la punct, cumse zice. Un personaj care-mi estedrag în acea carte este Gurie, băiatulîn care mă regăsesc. Dar de cenu m-aş regăsi şi în marele învăţatşi om de stat logofătul Miron? Or,câte ceva din mine se află în fiecarepersonaj dintre cele ce trăiesc(aşa vreau să cred că trăiesc şi nufigurează doar!) în paginile scrisede mine. De Isai din Zbor frântnici nu face să mai amintesc, estede la sine înţeles că... am investitîn substanţa care îl constituie multdin destinul meu personal şi al meleaguluipe care m-am născut şimi-a fost dat a mă zbuciuma o viaţăde om. Fie că ne gândim la Transnistria,fie că trecem cu gândul lachinuita Basarabie, ba chiar la întregulneam românesc... Mai am ocarte, care se numeşte Noaptea atreia, publicată abia după 18 ani dela vremea când a fost scrisă, cu titlulViaţa şi moartea nefericitului Filimonsau anevoioasa cale a cunoaşterii,pe care au citit-o foartepuţini, au descifrat-o şi mai puţini,pentru că e una dificilă, pe alocurichiar obscură. Când vreau să măînţeleg pe mine însumi în anumiteipostaze, recitesc acel text şi el măajută. Nu-mi clarifică totul, doar îmisugerează o posibilă pistă... Acolo,în acea carte, există mult, atât demult din mine, încât nici eu însuminu pot să ştiu... Ceva mai accesibileste un mic roman... nu, nu scris în2004, ci vorbit, pentru că se vrea ocarte vorbită, nu l-am dat publicităţiiîncă, zace între hârtiile mele... dinlipsă de... sponsori... Acel text, cred,mă reprezintă integral, cel puţin laaceastă oră. Se intitulează destulde neobişnuit, în spiritul timpurilorce le trăim, trăsnite de-a binelea,Dublul suicid din Zona Lacurilor.Formal vorbind, este un experimentpe care am visat să-l întreprind odatăîn viaţă, şi, iată, s-a produs, dar,vai, rămâne în sertarul meu, pe carenici nu-l am – manuscrisul e aruncatpe undeva, prin cele colţuri cu păianjeni...Cine are nevoie astăzi de ocarte, chiar dacă e vorbită? Nici celescrise nu se citesc! Va sta cinevasă asculte ore în şir o istorie a uneivieţi? Căci asta este: istoria scurtă,dar foarte scurtă, a unei vieţi, a unuiautor de cărţi... Iar experimentul înce constă? În inversarea naraţiunii