PDF - Limba Romana

Literatură universală 281Samuel BECKETTEXPULZATULScara nu era înaltă. Îi numărasemtreptele de o mie de ori, urcândşi coborând, însă cifra nu-mi maistăruie în minte. N-am ştiut niciodatădacă ar fi trebuit să spun unucu piciorul pe trotuar, doi cu piciorulcelălalt pe prima treaptă, şi aşa maideparte, sau dacă trotuarul nu trebuianumărat. Ajuns în capul scăriimă-mpiedicam de aceeaşi dilemă,în alt sens, vreau să spun de sus înjos, era tot aşa, cuvântul nu-i preatare. Nu ştiam de unde să începnici unde să sfârşesc, ca să spunemlucrurilor pe nume. Ajungeamdeci la trei cifre total diferite, fără aşti vreodată care era cea bună. Şicând spun că cifra nu-mi mai stăruieîn minte, vreau să spun că nici unadin cele trei cifre nu-mi mai stăruieîn minte. Este adevărat că regăsind,în minte, unde desigur se şi află,una singură din aceste cifre, n-aşregăsi-o decât pe ea, fără să le potdeduce pe celelalte două. Şi chiarde-aş recupera două dintre ele, n-aşşti-o pe a treia. Nu, ar trebui să legăsesc pe toate trei, în minte, pentrua le putea cunoaşte, pe toatetrei. Groaznice, amintirile. Atuncinu trebuie să te gândeşti la anumitelucruri, la cele la care ţii cu-adevărat,sau mai degrabă trebuie să tegândeşti, căci negândindu-te riştisă le regăseşti, în minte, încetul cuîncetul. Adică trebuie să te gândeştipreţ de-o clipă, lungă clipă, în toatezilele şi de mai multe ori pe zi, pânăcând mocirla le va acoperi cu unstrat de netrecut. E un ordin.La urma urmelor, numărultreptelor n-are nimic de-a face cupovestea asta. Ceea ce ar trebuireţinut e faptul că scara nu era înaltă,şi asta am reţinut-o. Chiar pentruun copil nu era înaltă, în comparaţiecu alte scări pe care le cunoşteam,văzându-le în fiecare zi, tot urcându-leşi coborându-le, şi jucând petreptele lor arşice sau alte jocuricărora le-am uitat până şi numele.Dar ce-ar fi-nsemnat asta pentru unom copt, răscopt?Căderea nu a fost prea gravă.Căzând, auzii uşa trântindu-se,ceea ce, chiar în toiul căderii, a fosto mângâiere pentru mine. Căci însemnacă nu mă urmăreau pânăîn stradă, cu un ciomag, ca să măciomăgească acolo, sub ochii trecătorilor.Căci dacă asta ar fi fostintenţia lor, n-ar fi închis uşa, ci arfi lăsat-o deschisă, ca persoaneleadunate în vestibul să se poatăbucura de pedeapsă şi să tragă oînvăţătură. Se mulţumiseră deci,de astă dată, să mă azvârle afară,nimic mai mult. Avui timpul, înaintede-a mă opri în rigolă, să duc lacapăt raţionamentul ăsta.Astfel stând lucrurile, nimicnu mă silea să mă ridic numaidecât.Mă rezemai în coate, curioasăamintire, pe trotuar, îmi aşezai urecheaîn căuşul palmei şi începuisă cuget la situaţia mea, obişnuitătotuşi. Dar zgomotul, mai slab însăindubitabil, al uşii trântită iar măsmulse din reveria în care se şiorânduise un peisaj de-a dreptulîncântător, cu măceşi şi trandafirisălbatici, foarte oniric, şi mă făcusă-nalţ capul, săltându-mă în mâini,cu palmele pe trotuar, cu genunchii