PDF - Limba Romana

174vremuri extrem de vitrege – perioadacolectivizării staliniste şi a deportărilor,la care au fost supuşi cei maibuni şi harnici gospodari... Bunelulmeu Andrei Ciocârlan şi fiul săuAlexandru, cu soţia-maşteră, aufost duşi în pădurile îngheţate aleRusiei, unde tatăl şi fiul au murit laun an, iar bătrâna s-a întors abiadupă război... Am descris acesteîntâmplări în cartea Nepotul...Când m-am ridicat ca vârstă şi amconştientizat faptul că am venit pelume cu preţul morţii bunelului meuşi a fiului său (maică-mea s-a măritatca să scăpe de deportare – erafoarte tânără), am decis că nu maiam dreptul la viaţă şi am hotărât cătrebuie... să mor. Da, să mor!... Şiam murit. Simbolic, desigur... Cumam înţeles să găsesc o justificare aexistenţei mele mai departe? Cumintea mea de copil – aveam şaisprezeceani – mi-am zis că datoriavieţii mele, cea mai mare datorie,este să fac cunoscută lumii nedreptateace i-a fost făcută bunicului meuşi altor oameni nevinovaţi, să denunţmarile crime ale sistemului socialdin acea vreme, să aduc în faţaochilor dovezile cele mai grele...Tocmai de aceea, cred, cărţile melepot fi calificate în primul rând camărturii ale unei epoci crude şi sângeroaseşi abia apoi ca având oanumită valoare estetică... Un altmoment crucial în existenţa mea arfi ziua când am mers pentru primadată la şcoală. Aveam doar 7 ani,dar copiii erau pe atunci luaţi laşcoală de 8 ani. În acel an plecauverişorul meu şi prietena mea dejoacă, eu rămăsesem singur şi plângeamsă mă dea părinţii şi pe minela şcoală. Până la urmă, mama azis către tata: „Du-l, măi, că tot n-olimba Românăsă-l primească şi va veni înapoiacasă”. Eu însă, dus de mânuţă detata, când am auzit că directorulşcolii într-adevăr nu mă ia, ci îi zicetatei: „Lasă-l să se mai joace un anşi la ceea toamnă va veni la noi”,am început să urlu ca un apucat,m-am agăţat cu ambele mâini deuşa cancelariei, n-a avut încotro directorulşi m-a trimis într-o clasă de„a întâia”... Să vedeţi, toţi doisprezeceani cât am şcolărit (la cei zece,s-au mai adăugat doi, repetaţi dincauza războiului), numai note înalteam luat, fiind primul medaliat cuaur din satul nostru... Îmi amintescun moment elocvent: deşi cunoşteammulte din lecturi şi lecţiile eraupentru mine o joacă, s-a întâmplatodată, era în clasa a doua, să nupot găsi rezolvarea unei problemela aritmetică... A fost ca un şoc pentrumine: cum? eu să nu rezolv? eusă mă duc cu problema aşa, nerezolvată?M-au podidit lacrimile denecaz... Iar încerc, aşa, cu ochii tulburi...După nu ştiu cât timp hop!găsesc soluţia. Atunci, pesemne,s-a manifestat firea mea îndârjităde a nu da înapoi în faţa dificultăţilorvieţii, mai exact – de a duce cuorice preţ un lucru la capăt. Daracestea sunt doar nişte întâmplăridin copilărie şi adolescenţă... Marileşi cele mai grele lovituri mi le-adat destinul odată cu plecarea dinsat la studii... Era anul 1950... Annefast... Eu, bucuros că am ajunsstudent, că voi face filologie, că voicunoaşte marea literatură a lumii şicea naţională... Pe dracu! În chiartoamna aceea tatăl meu, care eracontabil în cooperativa de consuma satului, este arestat împreună cuşeful acelei cooperative şi cu o lucrătoare,pentru nişte lipsuri oare-