PDF - Limba Romana

266Este tulburătoare în sensul acestaPoza cu Ştefan cel Mare, cum amnumit-o noi ulterior. Respectiva fotografieîmi readuce în memorie unlanţ întreg de înduioşătoare clipetrăite la Moldova.La Moldova Ion Dumeniuk apublicat mai rar, deoarece şi revistaapărea rar, o dată în lună. El însăera un colaborator foarte activ, poatecel mai activ în acel timp, reacţionândprompt, în mod competentla materialele ce puneau la îndoialănecesitatea revenirii la alfabetul latin,atribuirii statalităţii limbii noastreetc. ... Bătăioasele articole scrisede Ion Dumeniuk, la fel ca şi celesemnate împreună cu profesorul,mai târziu inegalabilul în republicăMinistru al Educaţiei Nicolae Mătcaş,erau tipărite de obicei în Învăţământulpublic, publicaţie care aavut curajul să mediatizeze primulapelul celor 66 de reprezentanţi aiştiinţei, culturii şi literaturii noastre,apel care reclama, între altele, oficializarealimbii române, revenireala alfabetul latin, recunoaştereaidentităţii moldo-române etc. Ulterior,aceste articole magistrale alelui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaşau fost incluse în volumul Coloanainfinită a graiului matern, o carteîn care se zbat tumultuos inimile adoi neînvinşi români.Să revenim însă la Poza cuŞtefan cel Mare, făcută, mi se pare,în toamna anului ’88. Ion Dumeniukintrase pe la noi, în biroul 524. Fiindmembru al comisiei interdepartamentalecare era responsabilă deelaborarea legislaţiei lingvistice,avea ce ne povesti despre ce se mai„urzeşte sus”, cum e tratată problemalimbii, împreună puteam coordonaactivitatea colegilor, hotărând celimba Românăsă facem pentru a anticipa uneltirilemancurţilor, şovinilor etc. Întrevederilene îmbărbătau reciproc. În ziuadespre care vă vorbesc, în biroul nostruse mai aflau poetul Anatol Ciocanu,fotograful Tudor Iovu şi alţii. Cinevai-a propus lui Tudor să ne facăo poză cu Ion Dumeniuk. Profesorul,fireşte, nu a acceptat să fie fotografiat,argumentând că nu e tocmaimomentul potrivit pentru aceastătreabă. Atunci m-am adresat fostuluimeu profesor, întrebându-l: „Nici cuŞtefan cel Mare nu doriţi să pozaţi?”.I-am arătat cu privirea pancarta cetrona deasupra mesei mele de scris.Pe afişul cu chipul voievodului erauaplicate diverse decupări din ziareşi reviste. La loc de frunte se aflatricolorul, neaprobat încă oficial, darcare fâlfâia deja pe străzile Chişinăului,titlul poeziei Limba noastră cearomână de Grigore Vieru publicatăîn Literatura şi arta, chipul lui Eminescuş.a. Se distingea şi rubricaMoldovei „Diploma noastră de nobleţe”cu citatul eminescian: „Da, dela Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi– din Dacia Traiană. Se camştersese diploma noastră de nobleţe,limba însă am transcris-o, – DINBUCHIILE VOASTRE GHEBOŞITEDE BĂTRÂNEŢE (sintagma subliniatăera omisă spre a nu supăraadversarii noştri), – în literele de aurale limbilor surori”. Textul exprimastarea noastră de spirit, a tuturora,care aşteptam cu înfrigurare să intreîn casele basarabenilor crinii latini,cum avea să le spună Grigore Vieru.Ion Dumeniuk a analizat meticulospancarda, aşa cum îi era firea,a rostit doar un „Da!” care însemnacă acceptă. Aşa a rămas imaginealui din această lume: cu ochii plecaţi,îngândurat, cu o expresie a fe-