PDF - Limba Romana

Critică, eseu 135motivaţie psihologică: pe de o parte– teama de a nu falsifica trăireaprintr-o atenţie deosebită acordatăstilului, iar pe de alta – impresiacă stilul „frumos” lasă să se vadăcă ficţiunea romanescă nu e decâtficţiune. Din acest motiv, romanelecare se pretind autentice trebuie săaibă aspectul unor şantiere literare:construcţia ansamblului nu trebuiesă renunţe niciodată „la schelărianotelor de subsol, a parantezelor, areferinţelor directe şi precise la relatareavremii, fiindcă astfel ficţiunease apropie de formal, deşi aparent,de datul viu, real, niciodată încheiat,din a cărui vitalitate actul literar ardori să se împărtăşească” 9 .Scriitor pentru care adevărulse situează deasupra frumosului,Camil Petrescu respinge scrisul ornamentat,folosind termenul calofilie(gr. kalos, „frumos” şi philia, „iubire”),menit să desemneze preocupareade stil, în afara comunicării autenticea faptului trăit ca atare. Termenuleste utilizat de autorul Patuluilui Procust în sens peiorativ, drepttrăsătură a scrisului căutat, „caligrafic”,de o frumuseţe exterioară, darfără substanţă, cu virtuţi formale şicare se opune expresiei directe, autentice.Fiind sinonimă, în accepţiaprozatorului, cu livrescul, inautenticul,falsul, calificată drept „operaţiestearpă” şi „acrobaţie estetică”,calofilia comportă semnificaţia deartă formalistă. „Maimuţa calofilă”,ironiza scriitorul, aruncă miezul nuciişi înghite coaja”. După el, stilul,frumosul, muzicalitatea nu ar fi decâtprejudecăţi şi superstiţii literare.Viciul „dansului în jurul chestiunii”,„sportul de a spune frumos ceea cetoţi gândesc la fel” fac obiectul uneisevere critici din partea lui CamilPetrescu, pentru care calofilia este oatitudine „pseudoclasică, dogmatică,academistă”, care omoară vibraţiainimitabilă a vieţii. Prin aceste idei,Camil Petrescu aderă la pledoariapentru autenticitate a lui Stendhal şia mişcării anticlasiciste care se manifestă,în proza modernă, mai alesdupă Proust. Abordând anticalofilismullui Camil Petrescu, G. Călinescuinsista, în mod deosebit, asuprainfluenţei stendhaliene: „Stendhalfugea de frază, de stil, era adică unanticalofil şi simţea o plăcere (vizibilăîndeosebi în Jurnal) de a-şi notaexact experienţele după ce le trăise.Eroul stendhalian are capacitatea dea se vedea trăind şi în această dedublareel pune voluptate” 10 .Stilul căutat falsifică exprimareaunei trăiri autentice, iar cuvântulalcătuieşte o modalitate imperfectăde comunicare, mai ales atuncicând este vorba de redarea cu maximăautenticitate a frământărilorinterioare. Ideea apare şi la personajulnarator din Ultima noapte dedragoste, întâia noapte de război,determinându-l să revină periodicasupra ei: „Cuvântul e oricând unmijloc imperfect de comunicare. Totce e sens, tot ce e adevăr, tot ce econţinut real, scapă, printre silabeşi propoziţiuni, ca aburul prin ţevileplesnite”. Îndemnându-i la scrispe Fred şi pe doamna T., scriitorulPatului lui Procust le recomandăsă povestească „net, la întâmplare,totul ca într-un proces-verbal”, prolix,„fără ortografie, fără compoziţie,