PDF - Limba Romana

50limba Românăminima realizare a scopului ei fundamental?De ce, cu alte cuvinte, arformula Rimbaud enunţul din versurilesale de o asemenea manieră încâtsă nu-l înţelegem, în ciuda faptuluică toate cuvintele şi modurilecombinării lor ne sunt familiare?”(Manolescu, idem, p. 14).Prin întrebările formulate aici,N. Manolescu pune de fapt în discuţieo întreagă orientare a poeticiilingvistice fundamentată pe edificiulteoretic jakobsonian. Regăsim înacest fragment, condensate, uneleaspecte ce pot constitui dileme (şipe care, de altfel, Manolescu le şideclară explicit drept dileme) privitedin unghiul înţelegerii limbajuluica „instrument de comunicare” şi aldefinirii poeticului – deşi acceptat camanifestare specifică – în raport culimbajul astfel înţeles; aceleaşi aspectenu mai constituie însă dileme,ci îşi găsesc o rezolvare dacăle abordăm din perspectiva pe carelingvistica integrală o deschide spretextualitatea poetică.Credem că esenţa problemeigeneratoare de dileme se află lanivel epistemologic, în considerareafuncţiei comunicative dreptfuncţie esenţială a limbajului uman.Aceasta constituie, de fapt, în opinialui Coşeriu, una dintre reducţiile limbajului(înţeles ca logos semantic)la o determinare ulterioară, la unscop particular al unor acte lingvisticecu finalitate practică, adică la logosulpragmatic. Se ajunge, astfel,la eroarea de a considera limbajuldrept un „instrument” al poeziei (înanalogie cu considerarea limbajuluidrept „instrument de comunicare”)şi de a raporta poezia la comunicare(în accepţiunea practică a termenului,ca „transmitere de informaţii”),raportare menită să genereze problemaenunţată mai sus şi anume:de ce poezia încalcă regulile uneicomunicări eficiente împiedicândtrecerea mesajului de la emiţătorla receptor.Punând astfel problema, nunumai că funcţia esenţială a limbajuluieste redusă la funcţia pragmaticăa transmiterii de informaţii,ci şi poezia este definită, prin raportarela funcţia pragmatică, drept o„deviere” de la aceasta sau drepto funcţionare specifică a acesteia.Aşadar, punctul de plecare în definireapoeticului este tocmai reducţiapragmatică a limbajului, fapt caredetermină considerarea limbajuluipoetic ca „limbaj paradoxal”: „Celebradefiniţie jakobsoniană seaflă, de altfel, la originea considerăriilimbajului poetic ca un limbajparadoxal: poezia este limbaj şideci comunicare, dar pare a nu voisă comunice nimic despre lume”(Manolescu, idem, p. 14). Aceastadeoarece, explică poeticienii structuralişti,„funcţia poetică” oculteazăîntr-o anumită măsură, prin focalizareamesajului asupra lui însuşi,funcţia referenţială, ca trimitere lalume, fapt care a condus la considerareatextualităţii poetice drept autoreferenţialăsau chiar nonreferenţialăşi, mai mult decât atât, chiar laridicarea acestei constatări la rangde criteriu în definirea specificităţiipoeticului (teză care a stârnit criticinumeroase). Însă poezia nu poateintra în această ecuaţie a comunicării,nici măcar printr-o definire opozitivă,ca noncomunicare, ca negarea scopului ei de „a transmite informaţii”(comunicarea primeşte aici